My place, my space, my life

Adio! Un cuvant pe care l-am rostit de multe ori si pe care altii l-au folosit la adresa mea de nenumarate ori, dar care de fiecare data cand l-am folosit sau l-am auzit, am simtit o durere, o parere de rau, un regret. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung la 30 de ani si o sa rostesc acest cuvant fara nici un fel de regret sau de tristete, ba din contra cu o mare usurare in suflet. I-am spus adio unei persoane care a insemnat foarte mult pentru mine si care cred sincer ca, fara sa vrea si fara sa vreau, mi-a influentat aproape toate deciziile din ultimii 7 ani. Nu m-am gandit niciodata ca persoana, pentru care si cu care mi-am incalcat poate unele dintre cele mai importante principii din viata, o sa ajunga sa-mi reproseze si sa-mi spuna atat de multe lucruri murdare si josnice. Cred ca era ultima persoana de pe fata pamantului care ma asteptam sa ma judece, sa ma critice si sa ma jigneasca pentru ca mi-am permis luxul sa am niste sentimente pentru o alta persoana, acea persoana nefiind el. Asta este....nu regret, eu una chiar nu am nici un regret, iar daca el are sau nu, chiar nu ma intereseaza si sincera sa fiu, nu este problema mea.

Ieri am incheiat o saptamana foarte agitata din foarte multe puncte de vedere, in care deziluzia a fost prezenta in fiecare zi a saptamanii fara nici o exceptie. Am inceput cu cearta dintre parintii mei, care sunandu-ma pe rand sa imi povesteasca varianta proprie, m-am vazut pusa in ipostaza in care a trebuit sa ma transform din copil in parinte. Este tare ciudat sa te simti parintele parintilor tai si sa incerci sa ii impaci, explicandu-le logic ca cearta dintre ei este absurda si ca nu vrei sa te implici, cu toate astea ei continuand discutiile exact ca 2 copii care se vaita ca unul a mancat doar 2 bomboane in timp ce celalalt a mancat 3 J.

 A urmat partea cu „adio”, parte in care am inchis usa in nas trecutului pentru totdeauna, fara regrete, dar cu o mare dezamagire si durere in suflet.

Ajungem la partea in care m-am certat cu „x” si in care i-am inchis telefonul, fara sa ma gandesc ca nu il pot suna inapoi si nu imi pot cere iertare pentru comportamentul meu. Pana mea de paun....imi pare sincer rau pentru ce am facut! Nu stiu daca este vorba de interes, sau daca este vorba de confort sau daca este vorba de iubire adevarata....dar stiu ca pana acum tu ai fost singurul care (minciuna sau nu, adevarat sau fals) m-a iubit. Ai avut momente in care mi-ai demanstrat asta prin faptul ca m-ai pus intotdeauna pe primul loc in viata ta, iar in momentele tale de „luciditate” cum imi place mie sa spun, chiar m-ai facut sa ma simt ca o papusa pusa pe un piedestal si admirata in fiecare clipa de catre copilul caruia ii apartin...dar din pacate nu sunt o papusa, acesta este lucrul pe care nu l-ai inteles si nu il intelegi. Oricat de mult imi place sa fiu iubita, adorata sau admirata, eu spre deosebire de o bucata de plastic, eu pot gandi, eu pot lua singura decizii, eu pot face ceea ce imi doresc fara a cere nimanui permisiunea si multumesc lui Dumnezeu, fara ajutorul nimanui. Am trecut de faza in care ma putea manipula cineva, am trecut de faza in care amenintarile ma speriau....am ajuns in faza in care amenintarile ma inraiesc si incercarile de a manipula ma scarbesc.

Offf si ajungem la prietenul din peluza.....care se supara pe mine ca nu vreau sa beau o cafea cu el la 6 dimineata si care are impresia ca il tin ca o rezerva la incalzire fara a-l baga in teren nici macar 5 minute. Tie, dragul meu prieten iti spun sincer ca nu esti rezerva! In momentul de fata, pot spune ca „m-am retras pentru o perioada nedeterminata” si ca motivele pentru care nu beau o cafea cu tine sunt:

-       Nu ma simt pregatita sa-mi fac o noua relatie de nici un fel (lunga sau scurta durata) – stiu ca suna ciudat pentru ca am 30 de ani si toata lumea ma vrea maritata, cu cel putin 2 copii, dar chiar nu ma simt pregatita;

-       Nu vreau sa ma joc cu sentimentele nimanui si nu vreau sa amagesc pe nimeni, mai ales pe tine;

-       Ne-am cunoscut in peluza, loc pe care imi doresc sa il mai frecventez cativa ani buni de acum incolo J ....daca avem o relatie si nu merge ma mut la PCH? Neaaahhhh J

-       Momentan, chiar daca nu mai suntem impreuna si nici nu imi doresc sa mai fim impreuna....parca simt ca l-as dezamagi pe „Bubu” si cum spuneam, parca desi au trecut 2-3 luni de cand ne-am despartit, este totusi prea curand si nu mi-am lins inca toate ranile

-       Am fost rezerva in viata altora si iti jur ca nu as face pe nimeni sa fie rezerva in viata mea....este un sentiment ingrozitor si umilitor.

In alta ordine de idei...astazi, cu aceasta postare imi redeschid blogul. Dupa ce saptamana trecuta am luat decizia sa il inchid din cauza „vizionarilor” multiple, astazi am stat si m-am gandit ca nu imi pasa daca il citeste cineva sau nu. Nu am deschis blogul ca sa fiu „citita”, nu am deschis blogul ca sa arat prietenilor cat de bine sau prost pot scrie, nu l-am deschis ca sa fiu judecata sau inteleasa mai bine, l-am deschis pentru mine, l-am deschis pentru ca......imi doream si eu „coltul meu de rai” cum spunea cineva candva drag mie. Imi doream un loc al meu, in care sa scriu ceea ce simt si ceea ce gandesc, un loc in care sa fiu eu cu mine si in care sa incerc sa-mi limpezesc gandurile, iar in viitor, cand o sa fiu mai batrana, mai inteleapta, sa imi pot arunca un ochi la „imaginea” mea din trecut.

This is my place, my space, my life if you don't like it...move on!!!

Facebook and friendships

Pentru prima data dupa mai bine de 10 luni, ma las influentata de expresia atat de uzuala si atat de des intalnita in ultima vreme: "nu ai facebook, nu existi" si ma hotarasc sa imi redeschid contul de facebook. Nu pot sa nu ma intreb: cum poate spune cineva o prostie atat de mare (asta dupa umila mea parere)? Am existat inainte de facebook, existam fara facebook si acum, pe vremea facebook-ului si o sa mai existam si cand acesta nu o sa mai fie atat de "cool" incat sa il lasam sa ne "defineasca" atat de stringent existenta. Este adevarat, cu ajutorul facebook-ului mi-am regasit fostii colegi de generala, liceu si am regasit chiar si acele persoane "pasagere" din viata mea, cu care din anumite motive am pierdut legatura pe masura ce timpul s-a scurs in clepsidra. Este adevarat ca pe facebook am poze pe care nu le mai gasesc decat pe facebook sau dintr-o fericita inspiratie de moment in albumele foto din biblioteca (ador sa dau paginile dintr-un album pentru a vedea franturi din trecut...gasesc ca pozele intr-un album, au ceva...sa zicem romantic). Este adevarat ca pe facebook am status-uri pe care, acum cand le citesc, un zambet tamp imi apare pe mocutza si cred sincer ca desi le-am scris pe unele acum mai bine de un an, abia acum le inteleg esenta. Este adevarat ca pe facebook regasesc melodii care ma fac sa ma gandesc la anumite momente din trecut, pe care le uitasem, sau care pur si simplu, dintr-un motiv sau altul le-am dat "delete" din capusorul meu tampit.

La fel de adevarat, este insa si faptul ca am avut "prieteni" care, mi-au luat pozele de pe facebook, numerele de telefon, adresele de mail, preferintele muzicale etc si le-au pus pe diferite site-uri de matrimoniale, astfel incat, subsemnata s-a aflat in ipostaza in care a trebuit sa-si schimbe adresa de mail, numarul de telefon, facebook-ul etc. Este si mai adevarat faptul, ca dupa ce am facut toate astea, mi-am gasit rotile sparte la masina, dar nu o data ci de 2 ori, ca asa sunt eu mai "speciala", si nu pot omite faptul ca, "pseudo-prietenii" mei nu s-au multumit sa sparga si ei o roata ca niste oameni normali, sau calicit ca un copil la ciocolata si le-au spart pe toate 4. Deci ce anume am pierdut, mai exact, in ultimul an? Daca ma intrebati pe mine, as spune ca nu prea multe, ba din contra, am stat linistita in vizuina mea, ca un urs ce hiberneaza pe timpul iernii, eu hibernand aproape 1 an, tinandu-ma departe de scumpii mei "prieteni" pe care ii achizitionasem cu ajutorul farmecului meu debordand si carora, in momentele respective imi facusem curaj sa le impartasesc gandurile mele, parerile mele proprii si personale, facand gresala sa-mi impartasesc chiar si "stupidele si sincerele"  mele sentimente.

Trecand peste toate astea, imi reactivez contul de facebook, nestiind daca acest cont il voi inchide cu aceeasi rapiditate cu care l-am redeschis sau il voi lasa deschis pana la urmatoarea "amenintare" primita de la "fanii" mei. In prima zi, dupa ce iau aceasta "importanta" decizie in viata mea, blochez pe toata lumea care "ma deranja", si adaug un nou prieten in listuta mea gigantica de 90 de persoane. Inevitabil, primul comentariu nu intarzie sa apara: "Nu crezi ca ar trebui sa scoti pozele de pitzi?". Pai, ca sa ma exprim civilizat, fara a folosi cuvintele triviale care se ingramadesc sa imi iasa pe gurita ca la deschiderea unui nou supermarket, o sa iti spun (sau o sa-ti mai spun inca o data), de ce nu cred ca ar trebui sa le sterg.

1. Acele poze, indiferent ca sunt sau nu de pitzi, fac parte din trecutul meu (de care apropo, nu imi este rusine), iar atunci cand ma uit pe ele nu ma gandesc decat la "am facut-o si pe asta".

2. Felul in care "arat" in acele poze, nu imi contureaza sau mai bine spus acele poze, nu imi definesc caracterul, principiile si nici macar integritatea.

3. Acele poze, imi improspateaza de fiecare data memoria, facandu-ma sa-mi reamintesc ca in acea lume in care ma invarteam, cuvintele "prietenie, onoare, sinceritate" si altele de acest gen, nu isi aveau locul in vocabularul persoanelor care ma inconjurau, iar intelesul acestor cuvinte era unul cu caracter abstract.

4. Acele poze, imi aduc aminte de fiecare data ca: "daca esti bun, esti luat de prost" si ca daca spui adevarul, iar adevarul este dur sau pur si simplu tu il percepi diferit de al celorlalti, cu siguranta esti un om "invidios".

5. Uitandu-ma la acele poze imi dau seama cat de pasageri suntem unii in viata celorlalti si imi dau seama cat de adevarata este vorba: "Prietenii raman prieteni, cei care nu raman....inseamna ca nu au fost!".

Ma reprezinta acele poze? Da, reprezinta situatia dintr-un anumit moment al vietii mele. Imi este dor de persoanele cu care apar in acele poze? Cu siguranta! Am momente in care stau si ma gandesc cu nostalgie la fete, am momente in care imi este dor de ele, am momente in care imi doresc sa mai stam impreuna la aceeasi masa sau pe aceeasi canapea, cum statea in primele luni ale prieteniei noastre si sa vorbim, sa povestim tot ceea ce ne trece prin cap fara a ne judeca una pe cealalta, si am momente cand imi doresc sa mai plang, sa rad, sa ma distrez si sa strabat cluburile si marea in lung si lat alaturi de ele. Cu siguranta imi este dor sa ma intrebe cineva "ti-ai luat canapea la Fratelli?" cand eu de fapt povestesc ca mi-am comandat canapea pentru sufragerie sau sa imi spuna cineva la 29 de ani cu 2 copii acasa "nu vrei sa ne oprim pe la mare?" cand noi de fapt plecasem sa ducem copiii la Braila si nu aveam la noi, decat hainutele cu care eram imbracate, sepcile pe cap si portofelele in buzunar. Dar toatea astea au fost. Nu stiu daca ele s-au schimbat cu ceva, nu stiu daca sunt fericite sau triste, nu stiu daca au iubiti sau nu. Eu ca si ele, nu vad decat niste poze pe facebook in care totul pare a fi minunat, fara a vedea o poza in care stau seara in canapea, in fata televizorului, singure, doar ele cu gandurile lor....pentru a-mi putea da seama daca sunt, sau nu, cu adevarat fericite si multumite de viata lor. Viata trece, iar noi avem (cred eu) tendinta de a ne maturiza si sper sincer ca asta s-a intamplat si cu ele. Sper ca o data cu trecerea timpului am devenit toate mai bune, mai docile, mai calme, mai sincere, mai fericite. Sper ca am invatat ce insemana cu adevarat cuvinte precum onoarea, prietenia, increderea.

Ca de obicei iar simt ca am vorbit mult (sau mai bine spus, am scris mult) si am iarasai un semntiment de deja-vu in care imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din ceea ce vreau sa spun si nici nu cred ca trebuie, in fond si la urma urmei, aici scriu pentru mine, despre mine si sentimenetele mele, dar cu toate astea….ma opresc aici.

Me, myself and I

Ce ciudata este viata! Ma uit la ultima postare si imi dau seama cat de deprimata eram, cat de rau ma simteam si cum nu vedeam nici o cale de iesire din situatia in care ma aflam. Nu stiu cum s-a intamplat (poate ca Dumnezeu ma iubeste pana la urma), dar am reusit sa trec si peste acele momente. Este incredibil cum in timp ce anumite persoane (majoritatea chiar) fug de singuratate atunci cand se vad intr-o situatie "delicata", iar eu tocmai atunci, in acele momente o caut cu disperare. Singuratatea este cea care ma ajuta sa vad lucrurile dintr-o singura perspectiva: "a mea", si este minunat sa poti din cand in cand sa iti vezi viata, deciziile, si sa-ti organizezi viitorul bazandu-te doar pe propriile tale sentimente, ganduri si trairi. Atunci cand esti inconjurat de anumite persoane este imposibil, ca acele persoane sa nu te influenteze, chiar daca acea influenta nu este resimtita pe moment, ea exista....la unii mai putin, la altii mai mult. Chiar daca iti spui "pe mine nu ma poate influenta nimeni", este gresit, in subconstientul tau sinapsele fac legatura si gandurile alea fulgeratoare de cateva milisecunde sau visurile alea tampite pe care le ai....de acolo se trag. Asa ca, m-am izolat de toata lumea (din nou), in stilul meu caracteristic, mi-am facut cea mai aspra analiza cu putinta si am ajuns la concluziile :
1. Oricat de mult il iubesc am nevoie de o pauza, am nevoie sa fiu eu cu mine, nu vreau sa fiu cu nimeni, nu vreau sa-mi tina nimeni "companie", nu vreau fetze false in jurul meu, nu ma vreau decat pe mine si daca o sa fie sa fim impreuna....o sa fim.
2. Nu vreau sa ma mai impotrivesc destinului!
3. Cand ceva nu merge, sau cand ceva ma face mai mult nefericita decat fericita, sau atunci cand renunt la mine prea mult ca sa fiu cu el, sau cand ajung sa fac compromisuri atat de mari, incat ceea ce devin nu ma mai reprezinta spun, STOP. Nu vreau sa uit de mine, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni pana acolo incat sa uit de lucrurile care ma caracterizeaza, care ma definesc, doar ca sa fiu buna pentru el. Cum pot fi buna pentru cineva daca nu mai sunt buna pentru mine? Si pana la urma, nu ar trebui sa ne iubim asa cum suntem?
Nu stiu ce o sa-mi rezerve viitorul, poate o sa formam iarasi un "noi", poate nu...dar stiu ca nu vreau sa ma mai "modelez" dupa nimeni. Am 30 de ani, pot face anumite compromisuri, dar nu-mi cere sa ma schimb in totalitate pentru tine....pentru ca nu pot, si nici nu vreau...te iubesc, dar pe mine ma iubesc mai mult.
Nu vreau sa caracterizez pe nimeni, nu vreau sa jignesc pe nimeni, nu vreau sa se supere nimeni pe mine, dar oare voi barbatii la cate lucruri care va caracterizeaza, care va definesc, ati fi dispusi sa renuntati si cat ati fi dispusi sa va schimbati ca sa ne fiti noua pe plac? Am auzit in ultimele 2 saptamani tot felul de scuze, de la: nu se aranjeaza, nu e tandra, nu merge in cluburi pana la: asta este, trebuie sa o accept asa cum este si mi se pare ciudat, pentru ca nici macar unul nu a spus "poate trebuie sa mai las si eu de la mine, poate trebuie sa ma schimb un pic, poate trebuie sa incep si eu sa fac compromisuri. Voi cate compromisuri ati face ca sa ne fiti noua pe plac? Cate lucruri ati schimba? Ai renunta la aroganta ca sa fi cu ea? Ai renunta la o seara de iesit cu baietii ca sa stai cu ea? Ai renunta la tunsoarea actuala, care ei nu-i place, doar ca sa-i faci ei pe plac?

Breakdown

Ma chinui de cateva saptamani bune sa-mi adun gandurile, sa scriu, sa fac cumva ordine in viata si in mintea mea. Ma simteam si ma simt incoltita din toate partile si parca gandurile mele nu au logica, si parca toate gandurile imi stau inghesuite in capusorul meu sucit si tampit. Nici la ora actuala nu stiu cum sa incep, dar stiu ca daca nu fac asta, daca nu imi insir gandurile, fie ele si amestecate, fara nici o noima, simt ca o sa o iau razna.

In viata mea nu am simtit durerea si debusolarea pe care o simt acum. As vrea sa stiu cum sa fac sa-mi revin, sa trec peste toate astea, dar adevarul este ca nu stiu cum. Ma simt la pamant, ma simt ca si cand am cazut si am atins asfaltul cu 100km/h iar in loc sa mor, nu fac decat sa traiesc acum intr-un corp lovit si mistuit de durere. Of, as vrea sa ma trezesc, sa nu fie nimic adevarat, sa stiu ca sunt iar stapana si sigura pe mine, pe viata mea, dar nu stiu cum sa fac asta. Simt ca imi pierd suflul, simt ca nu imi pot opri lacrimile care imi siroiesc pe obraz si simt ca nu imi pot controla corpul astfel incat sa se opreasca din tremurat. Am ajuns sa imi doresc sa nu mai vin acasa si saptamana de lucru sa aiba 7 zile. Astazi, desi a fost sambata, am fost la birou si culmea este ca nu m-am simtit nervoasa, singura, debusolata (desi nu era nimeni in birou), m-am simtit stapana pe mine, sigura pe ceea ce fac si fericita. Ma gandesc cu groaza ca asta este singurul domeniu in care am reusit, singurul lucru care ma face fericita si care imi da un sens cat de cat.

Acasa, nu ma asteapta nimeni, decat niste convorbiri telefonice, in care ma simt ca la un interogatoriu si care nu imi provoaca decat nervi si durere. Astazi aceste convorbiri s-au transformat in mesaje....nu vreau sa citeasca nimeni in viata lui niste mesaje atat de oribile, nu vreau sa simta nimeni niciodata ce am simtit eu citind aceste mesaje si nu vreau sa simta  nimeni niciodata ce simt eu acum.

Nu mai pot, vreau o pauza de la tot si de la toate, ma vreau pe mine inapoi, imi vreau zambetul inapoi, imi vreau bucuria si veselia inapoi, imi vreau pofta de viata inapoi...imi vreau viata inapoi, este a mea si am dreptul sa o cer inapoi! Dar cum fac asta? Cum fac sa imi recuceresc viata? Cum fac sa redevin stapana vietii mele?

thirty years in thirty minutes

30 de ani! Oare o sa fiu una dintre acele femei care in momentul in care o sa fiu intrebata ce varsta am o sa raspund sec, cu zambetul pe buze si cu teama in ochi "Nu este frumos sa intrebi o femeie ce varsta are"? Oare o sa fiu una dintre acele femei care or sa ocoleasca elegant aceasta intrebare? Oare o sa fiu una din acele femei care pur si simplu se prefac ca nu aud intrebarea si trec mai departe, la un alt subiect doar pentru ca le este teama, rusine etc ca au trecut peste "pragul" de 30 ani si le este teama  sa nu fie judecate pentru asta intr-un fel sau altul? Oare o sa fiu acea femeie care se inroseste doar la auzul acestei intrebari? 
Cred ca NU! Cred ca o sa fiu EU! Da, am implinit 30 de ani, am schimbat prefixul si am mai imbatranit 1 an. De ce ar trebui sa imi fie rusine sau teama din aceasta cauza? Nu cred ca are de ce, ba din contra, cred sincer ca ar trebui sa fiu mandra de mine, cu mine si ar trebui sa fie momentul in care daca nu m-am respectat pana acum, sa incep sa o fac de acum incolo. In fond 30 este o simpla cifra, care nu ma defineste ca om si nici nu imi defineste caracterul, este un simplu numar care tot ceea ce face este sa tina socoteala primaverilor in care am mirosit freziile si in care am vazut cum natura se trezeste la viata. Totul in viata este efemer si mergand pe acest principiu si acest "prag" este la fel de efemer ca restul. Nu ma simt mai batrana, nu simt anii care au trecut peste mine si nu imi este rusine cu noile riduri aparute. Fiecare rid are in spate o istorie, fiecare an care a trecut din viata mea m-a invatat ceva si fiecare experienta traita, indiferent daca a fost buna sau rea, este o experienta castigata. Nu stiu de ce le este teama femeilor de aceasta varsta, dupa umila mea parere este o varsta fascinanta, este varsta la care ai confirmarea fara drept de apel ca esti femeie, este varsta ideala la care poti deveni mama, este varsta care iti confirma sau nu (dupa caz) ca trecutul este de fapt bagajul de experiente, trairi, incercari care te pregateste pentru viitor. La varsta asta esti constienta de feminitatea ta, de potentialul tau, de bagajul trecutului pe care il cari in spate si esti constienta mai ales ca nimic din ce ai facut pana acum nu a fost un esec, a fost o lectie care o sa-ti foloseasca in viitor si care depinde doar de tine daca ai invatat-o sau ai sarit-o. 
Astazi, cand copilul cel mic al parintilor mei implineste 30 de ani, am sarbatorit alaturi de ei. Ei mi-au dat viata, ei m-au ghidat in viata, ei se roaga pentru mine in fiecare seara inainte de culcare, ei imi doresc in mod constant binele si ei sunt singurele persoane care mi-au aratat in fiecare secunda dragoste lor. Astazi la 30 de ani, copilul lor a participat la cea mai importanta lectie, lectie pe care o stia, dar care nu-i fusese niciodata demonstrata pana acum: dragostea unui parinte pentru copil si a unui copil pentru parinte, trebuie sa fie intotdeauna neconditionata, fara bariere, fara limite. Inconjurata doar de cei doi parinti si de un "unchi" cum imi place mie sa-l alint, femeia din mine a stins cele 31 de lumanari, devenint pentru cateva secunde copilul cu par balai care in urma cu 30 de ani le aducea o raza de speranta parintilor si le arata celor din jur ca iubirea lor a rodit, ca pot invinge totul impreuna si ca atata tim cat sunt unul langa celalalt sunt indestructibili. Nu pot decat sa le multumesc acestor 2 oameni minunati ca imi sunt parinti, ca ma iubesc, ca ma iarta de cate ori ii dezamagesc, ca desi am fost singura, decat eu si ei, nu m-au mai intrebat "tu cand te mariti si ne faci un nepot/a", lucru extrem de greu de digerat pentru ei. Le multumesc ca isi fac griji pentru mine, le multumesc ca exista si le multumesc ca mi-au oferit tot ce era mai bun din ei ca sa ajung sa ofer la randul meu tot ce e mai bun din mine celor care ma inconjoara. Mami, tati va multumesc, va iubesc si sper sa fiu macar jumate din oamenii care sunteti voi astazi. 
Deci, dragi femei care ati trecut de 30 de ani, sau care urmeaza sa treceti foarte curand de aceasta varsta, nu va mai rusinati, nu va mai imbujorati, nu va mai intristati ca aveti 30 de ani, fiti mandre, fericite si implinite, caci viata voastra este o capodopera daca stiti ce culori sa imbinati si ce elemente va doriti sa contina .

Back to the Future

S-a incheiat un an si a inceput unul nou. As vrea sa pot descrie anul ce s-a incheiat si parca nu reusesc sa-mi gasesc cuvintele potrivite. Orice as incerca sa spun parca nimic nu poate reflecta tot ceea ce s-a intamplat, tot ceea ce am simtit, tot ceea ce am trait, tot ceea ce am castigat si tot ceea ce am pierdut. As vrea sa pot spune ca am castigat prieteni si am pierdut din dusmani, as vrea sa pot spune ca am fost rea si egoista, as vrea sa pot spune ca in tote relatiile facute, indiferent de natura lor, eu am fost cea care a jignit, care a tradat increderea si cea care a uitat tot ceea ce au facut altii pt mine......dar NU pot! Am facut tot ceea ce mi-a stat in putinta sa am incredere in cei din jurul meu si sa fiu buna, darnica, sincera, diplomata, am facut tot ce mi-a stat in putinta sa ii iubesc pe cei din jurul meu, sa-i respect si sa-i alint....si naivitatea mea a platit pretul deciziilor mele. Nu imi pare rau, mereu incerc sa invat din experiente si cred ca de data asta chiar mi-am invatat lectia. De fiecare data cand s-a intamplat ceva am zis ca trebuie sa plec capul si sa las de la mine si asta am facut....dar cand o faci, iar a 2 – a oara se intampla exact ce s-a intamplat si prima.....a 3-a oara NU mai faci gresala. Imi pare rau pentru tot ce s-a intamplat, pentru tot ceea ce am facut in anul trecut? Prea putin, atat de putin....incat nu conteaza si in aceste conditii pot spune chiar ca NU imi pare rau! O sa fie bine si o sa fiu bine!

Am inceput anul 2012 in „forta”! S-au mai rupt niste prietenii, niste relatii si s-au mai ingropat niste sentimente...nici asta nu regret! In timp ce unele se rupeau, altele noi se legau. Inceputul lui 2012 mi-a adus jigniri, durere si atacuri de panica....dar mai mi-a adus ceva...mi-a adus pe cineva! Iar in ceea ce ne priveste, in ceea ce il priveste (pentru ca DA, este vorba de un EL), nu stiu ce o sa ne rezerve viitorul, nu stiu cum o sa ne fie....nu stiu nimic, dar cu siguranta sper sa fie bine, sa ne fie bine! Tot ce stiu este ca atunci cand imi suna telefonul, tresar si sper ca este el, iar atunci cand ii aud vocea inima imi bate cu putere. Stiu ca m-am deschis in 2 saptamani in fata lui, cat nu am facut-o cu altii in ani de zile, stiu ca mi-am depasit barierele, stiu ca am facut deja lucruri pe care nu credeam ca o sa le fac in viata asta si pe care cu siguranta nu o sa le mai fac, stiu ca „timpul” este cel care ne desparte si tot el este cel care ne uneste.....stiu ca vreau sa fie ultimul barbat care ma atinge, care ma saruta (chiar daca pana acum aceste lucruri nu s-au intamplat) si cel mai important stiu de acum....ca vreau sa fiu numai a lui, iar el sa fie numai al meu. Visez cu ochii deschisi de cate ori vorbesc cu el si tot ceea ce imi doresc este sa nu gresesc, sa nu il dezamagesc, sa nu il pierd. Nu suntem la fel, nu provenim din acelasi mediu, iar povestile noastre de viata sunt total diferite....dar acum, in acest moment nu conteaza, nu conteaza nimic....tot ceea ce conteaza este dorinta noastra de a fi impreuna si de a lupta pentru pentru a realiza un „NOI”. Ma indragostesc repede? Poate da! Sunt indragostita acum? Este greu sa spui ca esti indragostit cand ai 30 de ani, iar relatia voastra se bazeaza pe multe ore vorbite la telefon si o intalnire o data pe saptamana.....dar stiu ca atunci cand l-am vazut prima data, atunci cand ochii mei au fost priviti de ai lui....stiu ca palmele mi-au transpirat, inima mi-a stat si iar corpul meu imi tremura de parca era de capul lui si el hotara ce trebuie facut. Stiu ca atunci cand ne-am despartit, cand am plecat de langa el...in acele momente eram ca o pustoaica indragostita, care plutea pe nori si se gandea cum o sa fie si ce o sa simta, cand el o sa ii atinga fata pentru prima data, cand el o sa o stranga in brate prima data, cand el o sa o sarute prima data. Pentru prima data dupa multa vreme....m-am simtit linistita, fericita si puternica. Iar pentru asta....pentru asta ii multumesc, pentru asta nu vreau sa il dezamagesc, pentru asta nu vreau sa il pierd.....pentru asta merita sa lupt!

Astazi

Strange-ma de mana si nu o sa-ti dau drumul, pentru ca te iubesc astazi, te-am iubit ieri si o sa te iubesc maine fara sa regret, fara sa gandesc si fara teama.....doar pierdandu-ma pe mine si gasindu-te pe tine. Ia-ma in brate si lasa-ma sa-ti ascult bataile inimii, priveste-ma in ochi si cucereste-mi sufletul, saruta-mi buzele si simte-mi caldura, simte-mi pasiune, simte-mi iubirea. Oare o sa ma mai iubesti maine, peste o saptamana, peste o luna, peste un an, peste 10, sau cand o sa fiu batrana si nu o sa-mi amintesc cine sunt cu adevarat? Dar totusi, nu mai bine ma iubesti astazi asa cum sunt, cu atat putere, cu atata ardoare, cu atata pasiune incat sa simt ca acum, in aceasta clipa am trait pentru tot trecutul si pentru tot viitorul? Nu mai bine ma iubesti astazi si pentru maine, si pentru saptamana viitoare si pentru anii ce vor urma si pentru clipa in care voi uita de mine, dar imi voi aminti de tine?  

Ne quid nimis!!!

Dupa aproape 2 ani de anturaje dubiase, prietenii false, interese ascunse, iesiri multe si dese....dupa multe momente in care am spus ca ma rup de „prietenii mei” din „high class-ul” Bucurestean, intr-un final inevitabilul s-a produs. S-au intamplat atat de multe in ultimii 2 ani, incat nici nu stiu de unde sa incep si unde sa termin....probabil ca nici nu trebuie sa incep sau sa termin cevasau undeva, probabil ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa trag linie si sa analizez concluziile la care am ajuns, lectiile pe care le-am invatat, palmele pe care le-am primit si pe care le-am dat si cel mai important cred ca ar trebui sa analizez caracterele descoperite pe parcursul acestei „calatorii”. Ar trebui sa spun multe, as putea sa povestesc si mai multe...dar nu o sa o fac, nu o sa spun decat ca in aceasta lume notiunea de „prieten” este atat de abstracta, iar vocabularul rafinat este de fapt atat de trivial, incat ti se face pur si simplu sila. Am copilarit in militari, un cartier nu tocmai ....select, dar jur ca nu am auzit in viata mea atat de multe jigniri si blesteme si nu am auzit niciodata atat de des intr-o conversatie, cuvinte precum pl, mm, sa te ft, pzda etc. Ma intreb cum poti sa traiesti o viata mintindu-te ca ai tot ceea ce-ti doresti, ca esti fericit, ca ai multi prieteni si ca tu esti cel mai bun, minunat, sociabil om....cand tu de fapt nu ai nici un prieten, iar daca esti femeie esti sociabila ca ai supt pl cel putin la 90% din barbatii care te cunosc, iar daca esti barbat esti sociabil pentru ca oamenilor le este pur si simplu frica de tine....iar de fericire....ce pot spune minciuna pentru acesti oameni, in acest caz este pur si simplu o binecuvantare.
Trebuie sa recunosc ca mi-a fost frica de aceasta ruptura dar dupa injuraturile primite, blestemele cantate melodios de aceste persoane atat de „educate si rafinate”, dupa cauciucuri taiate, numere de telefon schimbate, o freza noua, si lipsa nicotinei realizez ca aceasta ruptura este de fapt mana cereasca. Nu m-am mai simtit de mult atat de bine, atat de vie, atat de fericita, linistita si lipsita de griji...ajunsesem sa fiu mereu deprimata, morocanoasa, trista, dezamagita si nu stiam de ce....tot ceea ce erau ei, eu simteam si vedeam, iar toate acele lucruri ma faceau nefericita pentru ca nu ma reprezentau, iar acum pot spune cu mana pe inima ca „ei” erau vinovati dar, ca si ca eu eram destul de vinovata pentru ca ii lasam sa faca asta. Eu eram cea vinovata pentru ca ma lasam manipulata intr-o gandire tampita si sucita in care imi spuneam ca am nevoie sa fiu inconjurata de oameni fara sa ma gandesc la ceea ce am invatat de la parintii mei, si anume ca „nu conteaza cantitatea ci calitatea”. Credeti-ma pe cuvant, cand va spun ca marea majoritatea acestor oameni sunt de o calitate deplorabila! Binenteles ca au si calitati, dar defectele conduc detasabil in clasament.
Incerc sa imi aduc aminte cand cineva mi-a spus ultima data ceva dragut, cand cineva mi-a facut un compliment pe care eu sa-l simt ca este sincer, din suflet si fara nici un substrat, incerc sa imi aduc aminte cand cineva din aceasta lume a facut unul din aceste lucruri....raspunsul este: niciodata. In toata aceasta perioada parca am fost legata la ochi, nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit atat de multe lucruri frumoase, sincere si sincera sa fiu saptamana asta am realizat ca ele se intamplau si se intampla, dar nu stiu din ce motiv eu nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simteam. De o saptamana am un zambet tamp pe mocutza, un somn linistit noaptea si un creir atat de relaxat incat mi se pare ca este in concediu, desi nu este asa....pentru ca muncesc mai mult ca oricand, rad mai mult ca oricand si ma bucur de tot ceea ce este in jurul meu. In ultima saptamana colegii m-au luat in brate si m-au pupat, mi-au spus ca am revenit la „cum eram inainte”, iar cineva drag mie mi-a spus ca sunt „lucrul lui preferat”, mi-am vazut familia de 2 ori si este joi.....iar eu...cred si sper ca m-am trezit :) !!!

Pentru voi, cei cu care mi-am petrecut timpul in ultimii 2 ani va multumesc pentru tot dar de acum inainte va spun "nu multumesc"...iar pentru "domnisoarele selecte", va stiti voi care..."prietenele mele cele mai bune"...aceasta melodie este special pentru voi :))...enjoy it!!!

.....simple semne de intrebare....

O perioada in care semnele de intrebare isi fac aparitia tot mai des in gandurile mele si parca nici unul dintre ele nu vrea sa dispara, nici o intrebare nu vrea sa-si gaseasca raspunsul. De la standardele societatii, la tipare, la directia in care ma indrept, la anturaje si pana la cum isi pune amprenta diferenta de varsta intr-o relatie, semnele de intrebare se inmultesc, iar raspunsurile se imputineaza.

Dilema pe care o am astazi: diferenta de varsta intr-o relatie. Din ce in ce mai des, in ultima perioada, in diferitele conversatii pe care le am cu anumite persoane, pe langa eterna "Esti singura?", cumva, inevitabil ma lovesc si de aceasta problema. Intotdeauna am fost de parere ca diferenta de varsta nu conteaza, este adevarat ca am fost de aceasta parere in conditiile in care, in relatia respectiva eu eram mai mica decat partenerul meu si niciodata nu am fost intr-o relatie serioasa, stabila si de lunga durata in care partenerul meu sa fie mai mic decat mine. Am incercat la un moment dat o astfel de relatie si bineinteles, ca in cazul meu diferenta de varsta si-a spus cuvantul. Poate ca atunci cand diferenta de varsta este mai mica, gen 1,2,3...5 ani diferentele care fac diferenta J nu se simt atat de tare, mai ales daca amandoi sunt trecuti de 25 de ani si obiectivele, idealurile ar fi oarecum fixate, uneori chiar si atinse pentru fiecare dintre parteneri. Dar atunci cand diferenta de varsta depaseste acesti....sa zicem 5 ani, iar femeia este mai mare decat barbatul, discrepantele intre cele doua persoane, care se plac si isi doresc sa fie impreuna, nu sunt din ce in ce mai mari?

In mintea mea (blonda si poate imatura) cred ca atunci cand o femeie este mai mare decat un barbat cu mai mult de 5 ani lucrile arata astfel: EA: isi doreste o relatie serioasa, stabila, o casa, un sot, un copil, un caine si o masina sa poata calatori cu familia oriunde isi doreste; EL: isi doreste cat mai multe cluburi, o alta femeie in fiecare seara, o masina cu care sa rupa gura fufele pe care la agata si il doare la 10 m in fata de tot ceea ce se intampla in jurul lui. Cand un barbat este mai mare decat o femeie, parerea mea este ca lucrurile sunt cat de cat mai linistite, mai asezate: EL a copilarit mai mult decat ea, a avut timp sa iasa, sa se distreze, sa se culce cu alta femeie in fiecare seara (desi multi o fac si dupa ce se casatoresc), si cel mai important considera ca s-a „combinat” cu o tinerica; EA se bucura ca a pus mana pe unul mai in varsta, de la care are ce invata, care este mai matur si cu o experienta de viata mai vasta.

Este adevarat ca am vazut exemple, unul il am chiar la birou, in care diferenta de varsta dintre ea si el este de 6 ani (ea fiind mai mare) si relatia dintre ei este extraordinara, se inteleg, se sustin reciproc, se completeaza, se iubesc, au un copil, o casa si un caine si sunt foarte fericiti....dar aceste exemple nu sunt tocmai exceptia care confirma regula, ci nu regula? In situatia in care ne plece, ne indragostim, iubim o persoana care este mai mare sau mai mica decat noi, cu mai mult de 5 ani ar trebui sa ne urmam instinctele, mintea care ne spune ca o astfel de relatie nu dureaza sau sentimentele, inima care tanjeste dupa o sarutare din partea acelei persoane? Conteaza diferenta de varsta asa de mult intr-o relatie? Este diferenta de varsta cea care dicteaza compatibilitatea intre cele doua persoane? Este diferenta de varsta cea care face diferenta intre o relatie de succes si un fisco total? Offfff....cate intrebari...

I'm just caught between two different worlds

"filme" pentru viitor

Ma rotesc, ma invartesc si tot ceea ce vad in jurul meu este dezamagire, tristete, oameni care se straduiesc sa treaca peste ziua de astazi ca si cand ar fi sfarsitul lumii si......ma opresc!!! Constat ca sunt atat de putini cei pe care ii vad zambind din inima, zambind ca si cand ar fi niste copii care se bucura de primul fulg de nea sau se bucura de acadelele primite drept rasplata ca au fost cuminti. Hmmmm este haos! Ma gandeam ca eu sunt singura....singura care am stari de kkt mai tot timpul si acest lucru se reflecta in munca mea, in viata de zi cu zi, in faptul ca nu-mi gasesc rostul, dar se pare ca m-am inselat....toti avem scheletii nostri in dulap, care ne urmaresc chiar si dupa ce am inchis usa de la sifonier si....chiar si atunci cand ajungem la birou si singurele usi pe care le deschidem sunt ori cea de la sala de conferinte ori cea de la baie. Bineniteles ca suntem oameni, si cum nu suntem doi la fel pe pamant, nici starile nu sunt aceleasi, se aseamana...dar nu sunt aceleasi. Ma uit in jurul meu si vad un coleg ce se agita prin birou incercand sa dea impresia ca lucreaza, cand el se gandeste numai la nunta pe care o are sambata si ne intreaba rand pe rand daca venim si daca suntem entuziasmati ca si cand noi purtam rochia de mireasa sau papionul dupa caz; un alt coleg sta la fumat de dimineata uitandu-se pe geamul de la contabilitate incercand sa intuiasca daca astazi este ziua in care luam salariul sau nu; o colega se uita la plovarasul alb pe care il poarta si se intreaba de ce este atat de frig afara, in conditiile in care plovarasul este tricotat, iar pe dedesubt nu are decat un maieut care ii dezvaluie pircingul din buric in conditiile in care afara sunt 15 grade....pana si eu care m-am agitat pana acum (ora 18), acum stau si ma uit la monitor si ma intreb oare cand or sa se aranjeze si pentru mine lucrurile si nu o sa mai trebuiasca sa ma duc la nunta colegului singura...nu pentru ca ma deranjeaza ci pentru ca sunt satula sa raspund la intrebarea „tu vi singura?” si de cate ori raspund si spun „da” o grimasa apare pe fata persoanelor care imi adreseaza intrebarea. Pai in plm sunt singura si daca eu nu fac un caz de asta, tu de ce insisti sa faci? Ok....sunt singura este suficient ca trebuie sa suport „ingrijorarea” familiei si a prietenelor care sunt la a 2 a runda de reproducere, chiar trebuie sa o suport si pe a ta? Si chiar daca vin singura la o nunta....in plm inca este criza sau ai uitat?

Asa cum am scris si sambata seara....nu inteleg de ce ne lasam atat de mult afectati de societate si de asteptarile ei de la noi....sa fim noi chiar atat de slabi, atat de influentabili, atat de speriati de soarta??? Stiu ca merg pe drumul meu, stiu ca am destinul meu, stiu ca viata este grea, rea, dura si ca asteapta sa te doboare la fiecare cotitura......dar asa cum stiu asta, stiu si ca eu sunt o persoana buna, care nu a facut niciodata rau, care a incercat sa ajute cat mai multa lume....lucrurile sunt simple atunci cand nu le complicam noi....asa ca ce rost are sa-mi fac griji ca ma duc la nunta colegului singura? ce rost are sa-si faca griji colegul meu daca luam salariul azi sau nu (daca nu il luam azi, il luam maine si tot il luam...adevarat poate ii strica anumite socoteli, dar de ce le-a facut?)? ce rost are ingrijorarea fictiva a colegei mele care se vaita ca ii este frig in conditiile in care pentru ea oricum asta nu conteaza, conteaza ca este sexy...deci dimineata cand a plecat de acasa a facut o supozitie ca la birou lumea o sa o considere sexy si nu proasta pt ca e semi-dezbracata la 15 grade, nu? Despre colegul care se insoara....sa zicem ca il cred...in plm se insoara....bine sau rau, saracul de el face un pas important in viata.

Asa ca stau si ma intreb ce rost are sa ne macinam creerii cu ce o sa se intample? Nu ar fi mai bine sa nu asteptam nimic de la nimeni si de la nici o situatie, iar atunci cand ceva chiar se intampla....sa luam lucrurile asa cum vin si sa le rezolvam pe parcurs? Bune, rele, indiferent cum sunt .....sanatosi sa fim restul este can – can si in fond si la urma urmei viitorul oricum nu il ghicim, nu putem nici macar sa il intuim, atunci de ce sa ne agitam cu diferitele scenarii pe care le facem in mintea noastra si pentru care oricum, exista o probabilitate destul de mare sa nu prinda contur nici macar unul dintre ele?

Standardele societatii

Cu un ochi plag, cu unu ochi rad. Rad pentru ca mi-am revazut un prieten, o persoana draga mie, o persona cu care candva am fost apropiata si pe care nu am mai vazut-o de foarte multa vreme. Plang pentru ca am realizat cat de singuri suntem, cat de marginalizati suntem atunci cand nu ne ridicam la “standardele” societatii.

Noi societatea avem un dar aparte de a marginaliza anumite persoane atunci cand nu se incadreaza in tiparele noastre, in stilul nostru de viata. Discutia avuta in seara asta m-a facut sa realizez cat de ipocriti suntem….ne inconjuram de oameni care ne sunt utili, folositori doar in anumite situatii, iar atunci cand nu mai avem nevoie de ei, dintr-un motiv sau altul, ne debarasam de ei cu aceeasi usurinta cu care ne debarasam de o pereche de pantofi atunci cand acestia s-au demodat. Este trist sa te vezi dat la o parte dintr-un anturaj, din viata anumitor “priteni” atunci cand iti pierzi un loc de munca, atunci cand nu esti intr-o relatie iar ieseala este doar pentru cupluri, atunci cand pur si simplu te intrebi “oare maine unde o sa pun capul pe perna”, atunci cand nu poti sa mergi la mare sau la munte…pt simplu fapt ca nu iti permiti….si uite asa te vezi singur si realizezi ca cei pe care ii considerai la un moment dat apropiati, prieteni sunt de fapt foarte departe si mai de graba cunostinte sau chiar oameni straini tie. Este adevarat ca in viata evoluam, ca incercam sa ne atingem potentialul maxim, chiar este adevarat….dar asta inseamna ca trebuie sa ii calcam in picioare, sa ii ignoram, sa le intoarcem spatele celor care dintr-un motiv sau altul au o evolutie mai lenta? Ma sperie gandul ca poate la un moment dat si eu am facut acelasi lucru, ma sperie gandul ca daca stau sa analizez mai bine situatia pentru anumite personae, din anumite puncte de vedere acum, in momentul de fata eu sunt cea care evolueaza mai greu. Discutia avuta in seara asta,pusa pe aceeasi cola de hartie cu “interviul” acordat acum cateva zile unor prietene din copilarie si cu reactia anumitor prietene pe care le vad din ce in ce mai rar pentru ca ele sunt intr-o relatie, iar eu nu (ca si cand asta ma caracterizeaza) ma face sa ma gandesc la “evolutia” mea. Bineinteles ca nu ma compar cu prietenul meu care maine nu stie unde o sa doarma sau daca o sa ramana alaturi de tatal lui sau mama lui dupa zilele ce vor urma, iar pentru asta prietenii il considera un om care face lucrurile foarte greu in viata, dar sunt in categoria oamenilor care evolueaza mai greu pentru ca nu au o relatie, si astfel nu se ridica la nivelul si standardele anturajului. As vrea sa pot schimba ceva in modul de gandire al celor care ma inconjoara, as vrea sa pot face ceva sa imi ajut prietenul, as vrea sa pot sa ma ridic la inaltimea tuturor celor care ma inconjoara dar stiu ca sunt anumite lucruri pe care le pot face si anumite lucruri pe care nu le pot face….de exemplu nu pot schimba modul de gandire a celor din jurul meu, pot sa incerc sa imi ajut prietenul…chiar daca numai prin a fi alaturi de el, iar ca sa ma ridic la inaltimea asteptarilor celor din jurul meu….cred ca trebuie sa ma ridic mai intai la inaltimea asteptarilor mele deoarece, in fond si la urma urmei este viata mea si eu mi-o traiesc.

Mi se pare extraordinar de stupid si de tris modul si rapiditatea cu care ignoram anumite aspecte ale vietii, modul in care pur si simplu judecam si actionam fara sa gandim nici macar o secunda situatia sau modul in care reactia noastra sau lipsa ei ii afecteaza pe cei care ne inconjoara

Relationship status

Nu sunt intr-o relatie...nici pe facebook, nici pe mess, nici pe hi5, pe nici un site de socializare si nici in viata de zi cu zi. Nu am pe nimeni, ma am pe mine si uneori mi se pare ca si asta este prea mult...iar atunci cand nu mi se pare ca este prea mult, cu siguranta mi se pare, simt ca este prea putin.

Este fascinant cum ajungem la un moment dat in viata, cand de fiecare data cand porti o conversatie cu cineva de sex opus, printre primele intrebari care iti sunt adresate, se aliniaza la start si:  „Esti intr-o relatie sau esti singura?”. Daca ai varsta pe care o am eu si raspunzi ca „da”, totul se opreste acolo, daca spui „nu” totul se opreste tot acolo.

In cazul in care ai raspuns ca da....conversatia s-a oprit acolo dintr-un singur motiv: nu mai esti disponibila, oricat de interesanta ai fi intrebarea care se invarte in creierul interlocutorului tau este „ce rost are sa ma agit? Dintr-un motiv sau altul nu merita oboseala si unde mai pui ca sunt 5 femei la un barbat, deci are balta peste”.

In cazul in care ai raspuns nu, interlocutorul tau in loc sa gandeasca, „uau ce bine”, incepe sa-si puna intrebari de genul „Care o este problema ei?, Sigur are ea o hiba de este singura”, „Daca era si este atat de grozava pe cat pare, atunci de ce este singura?” si uite asa treceti mai departe, ca si cand totul este ok, radeti, discutati, socializati, iar la sfarsitul conversatiei spuneti fraze de genul „pai....mai vorbim, ai grija de tine si pe curand”. Binenteles ca „pe curand” inseamna niciodata sau doar in caz exceptional de plictiseala maxima atat pentru tine, cat si pentru el sau atunci cand va intalniti in cine stie ce loc si ........... cam asa a inceput, asa a fos si asa s-a si terminat.

De cand pana cand ne defineste caracterul, starea sociala, starea mentala, pozitia in societate statutul „starii civile”? De cand si pana cand conteaza atat de tare daca ai x varsta si esti singur sau intr-o relatie? Asa a fost intotdeauna si nu am observat eu pana acum si daca nu am observat, cum pana mea s-a intamplat asta, ca doar nu am trait intr-o pestera si nici inchisa in casa nu am fost??? Oare chiar ne defineste caracterul, trasaturile si felul nostru de a exista pe acest pamant, statutul „starii civile” si eu nu stiu, nu imi dau seama, nu realizez asta???

Un weekend tampit, inconjurata de oameni si mai tampitzi!

Cam asa as putea descrie weekend-ul care tocmai a trecut. Am trecut de la o stare la alta, de la o atmosfera la alta si de la un anturaj la altul. Dupa ce sambata dimineata m-am chinuit aproape 2 ore sa ma ridic din pat si sa ma duc la „mosie” sa stau de vorba cu ai mei parinti, intr-un sfarsit, cu un efort fantastic, am reusit sa ma pun in miscare. Se opreste fata la benzinarie, unde dupa ce asteapta 20 de min la pompa, pt ca duduia in BMW-ul seria 5 din fata ei, sa isi retuseze machiajul la baie, in nici un caz ca sa achite si sa se uschiasca si inca alte 10 min cat i-a luat sa isi aduca aminte codul pin, de la o carde de credit care probabil nu era a ei....pun motorina, ma urc in masina si pornesc spre satul unde am copilarit. O data ajunsa acolo.....surpriza, niste „indieni”, din tribul „picioarele negre” s-au gasit sa isi taie, din nu stiu ce motiv, bovina in mijlocul drumului (ca sa ne intelegem: nici mai la stanga, nici mai la dreapta....fix in mijlocul drumului). Eram deja la a doua tura de numarat pana la 10 si la nu stiu a cata data cand repetam „calm Alina, calm”, cand unul dintre ei se trezeste „baaaa mutati vaca, mai la „dramba” sa treaca „blonda”, ca sta si se uita ca la filme”, moment in care focul care ardea mocnit, s-a transformat in ditamai bomba. Ma dau jos din masina, plina de orice numai de calm nu si ...... in mod ciudat, cineva ma striga pe nume...ma intorc si ce sa vad: o prietena de a mea din copilarie, intr-o fusta lunga, cu bazmaua in cap si cu puradelul la san alaptand-ul, alba ca varul (spre deosebire de bolovanul negru care se afla la pieptul ei) alerga spre mine....dupa ce am stat fix 2 min la taclale, vaca este mutata, „blonda” trece si ajunge la casa bunicilor, devenita acum una din casele „parintesti”. Dupa masa, o discutie lunga, interesanta, dar fara sa ajung la un numitor comun cu ai mei, si 500 de lei lasati pt nu stiu ce „socoteli” facute de ei, ma urc in masina si ma intorc intre betoanele pe care le iubesc si le ador.

Se spala fata, se aranjeaza, se frezeaza si iese din casa in cea mai mare fuga sa ajunga la intalnirea cu prietenii, de la ora 8 din Centrul Vechi. Bun.....zis si facut, numai ca planul de acasa nu are nici o legatura cu cel din targ, si dupa ce am cautat 45 de min un loc de parcare, 45 de min o terasa si 45 de min sa ne aduca comanda....ne ridicam si plecam la una din terasele „bune” din Centrul Vechi (oricat mi se spune asta, eu una nu cred ca exista asa ceva acolo). Devenisem deja indiferenta, nu ma mai interesa nimeni si nimic, decat sa mananc ceva, sa beau un suc rece si sa mi se rupa de lume. Ne asezam la masa, comandam fiecare ce vrea de baut si de mancare, moment in care fata comanda: o pizza si un greenapple. Surprinzator primim bauturile imediat si la 10 min de la venirea lor, soseste si pizza. Un lucru este cert....arata foarte bine, a mea pizza, daca scoatem din ecuatie gandaceii mici si negri care erau imprastiati pe absolut TOATA suprafata ei. Am zambit politicos, cu stomacul lipit de sira spinarii, cu fumul care imi iesea atat pe nas, cat si pe urechi...mi-am baut linistita sucul, in timp ce toti mancau si mi-am zis „ok...nu este ziua ta, cand plecati de aici tu, te duci direct acasa, mananci ciorba de la ma-ta din frigider, faci o baie si te culci ca asta clar nu e ziua ta”.

Dupa ce ne intalnim si cu alti prieteni, ne ridicam si dam sa plecam spre casa....numai ca, ne-am dus acasa, ca sa ne schimbam..... ca daca tot fetele aveau bonele acasa si-au zis sa dam o tura prin cluburile Bucurestene. Insa sincera sa fiu, intre tara, Centrul Vechi, si cluburile de „fitze” din Bucuresti, cred ca si Cenuserasa ar fi fost obosita de atatea transformari J Ma pitzipongesc si ajung in BOA, unde nici nu intru bine si imi zbarnaie telefonul „dar bine fata, noi nu suntem buni decat la stadion, in club nu ne bagi in seama?”. Ca o fata bine educata, ma mananca in ...... si ma duc sa salut populatia, o data insa ajunsa la punctul stabilit surpriza: 20 de persoane din galeria de la sud stateau si se benoclau la mine, nestiind daca sa salute, sa minuneze ca am sani sau sa ma intrebe daca pantofii sunt ai mei, pt ca „sunt complet transformata”. Ne pupam, ne saluta, facem cunostinte noi si ma intorc catre „my girls” care ma asteptau. Surpriza vine 10 min mai tarziu, cand in loc sa agatam si noi ca fetele (ca ori suntem singure, ori divortate, ori in plan de divort) , ne trezim „protejate” de galerie, care ne atacase pe toate fronturile ca nu care cumva sa ne agaseze cineva. Stam, radem, glumim si concepem ingeniosul plan de a ne duce la „Le Gaga”, unde o data ajunse ne intalnim cu alte „specimene masculine”, care se dau drept singure si care erau „calare” pe situatie atat la propriu si la figurat. Finute asa cum suntem, ne vedem de treaba noastra, ne asezam la a noastra masuta si incepem sa petrecem, chiar daca era deja 3 dimineata. Surpriza „specimenele masculine”, ne descopera in club si pentru ca barbatii sunt prosti (sau fac pe prostii) incep sa vina la noi cu scuze desprinse din filmele comendii de genul „nu este ceea ce pare”, „ea este fosta mea prietena, nu puteam sa nu o salut”, „este complicat promit sa iti explic”, „nu mai scapam de ea” sau cea mai tare „nu trebuia sa fi in nu stiu ce loc? Esti ok? Este totul ok?”.

Simtindu-ma agasata si de data asta chiar scarbita de tot ceea ce se intampla in jurul meu si de cum ale mele prietene chiar cred toate rahaturile pe care le mananca un barbat dintr-un motiv sau altul, blonda din mine se ridica, se bataie cat se bataie ignorand pe toata lumea si la ora 5 isi ia jucariile si se duce acasa unde isi face o baie si se baga in pat, cu imaginea prietenului prietenei care cand am intrat in club se calarea cu o „domnisoara tunata” si care la plecare a plecat cu prietena, cu zambetul pe buze, amuzata chiar de o zi de kkt, si cu gandul ca „plm cine sunt eu sa decid ce este bine si ce este rau pentru o persoana draga mie? Si oricum daca ele sunt fericite, desi stiu tot ceea ce stiu, cine sunt eu sa ma pun in calea fericirii lor? Si daca pe mine ma deranjeaza aceste lucruri, de ce trebuie sa am pretentia sa deranjeze si pe altii? In fond si la urma urmei fiecare isi traieste propria viata, eu nu vreau sa imi traiasca nimeni viata, e viata mea si singura care o traieste sunt eu.....de ce sa nu se aplice si pt ele”.

ASTA ESTE UN EXEMPLU GEN: CAM CAT DE PROST POTI FI!

Mess up!!!

Am senzatia ciudata ca mi se impleticesc gandurile. Imi trec atat de multe prin cap, cu o viteza atat de mare, incat pot jura ca nu inteleg nimic din propria mea viata, din propriile mele decizii, din propriile mele sentimente, din propriile mele trairi . Toate in jurul meu par a fi amestecate. Nu stiu daca oboseala acumulata in ultimele luni, cumulata cu cea din ultimii ani, dar si cu nelinistea sufleteasca si mentala imi dau senzatia ca lucrurile si persoanele care ma inconjoara sunt atat de apasatoare si atat de greu de perceput, dar cert este ..... ca asta se intampla. Nu am chef de nimeni si de nimic, imi doresc un concediu, o vacanta undeva....departe de toti si de toate, fara sa ma streseze si sa ma preseze nimeni si nimic. Imi doresc sa imi pot petrece cateva zile in compania unei persoane dragi, unei persoane pentru care sa contez si care sa conteze pentru mine, o persoana care sa ma faca sa scap de stres, de griji, de temeri si pe care sa o simt aproape, asa cum nu am mai simtit pe nimeni in viata mea de foarte multa vreme.

Astazi stau si ma uit (parca din afara) prin birou si toata lumea pare atat de odihnita, atat de lipsita de griji....unii intorsi din concediu, impart amintirile cu noi cei care am stat la birou, altii lipsesc pentru ca sunt in vacantele pentru care muncesc un an de zile si prea putini sunt cei care nu au fost in vacanta si oricum parca nici nu isi doresc. Uitandu-ma am senzatia ca eu sunt singura pe care o macina gandurile, regretele, remuscarile chiar si oboseala si cred ca toate astea se leaga de faptul ca ...... sunt cu siguranta, singura din birou care nu isi imparte viata cu cineva, singura pe care nu o asteapta nimeni acasa, singura care atunci cand vorbeste la telefonul personal nu spune la sfarsit fraze de genul „te iubesc” sau „ne vedem acasa”, singura care nu are cu cine sa isi petreaca un concediu „in doi”.

Ma simt trista, ma simt debusolata, ma simt ametita si ma simt pierduta..........si urasc sa simt asta.....URASC! Ma face sa par slaba, dependenta de ceva, de cineva sau de lipsa cuiva, ori a ceva..........aaaaaaaaaaa ......... imi vine sa urlu si pentru ca nu reusesc sa ma adun si sa imi adun gandurile, ma voi opri aici.....e mai bine, mai sigur si chiar mai simplu!

Still i walked when i shoulda run..........and i ran when i shoulda walked

EL

A trecut mai bine de o luna de cand am implinit 29 de ani. Din anul acesta…jumatate a trecut, ba mai mult a trecut chiar si jumatete de vara, au trecut si au trecut si momentele in care imi puneam prietenii mai presus decat mine. La un moment dat in viata simti cum toate se cern si cum nu iti ramane decat in fiecare dimineata sa te urci pe cal si sa pornesti din nou la drum cu speranta ca ziua de azi o sa fie mai buna decat cea de ieri si ca cea de maine o sa fie mai buna decat cea de azi.

In ultima vreme incerc sa-mi dau seama ce imi lipseste ce mai mult....o perioada de timp am pus in balanta prietenii, un iubit, o familie, o vacanta, iesirile in cluburi, afectiunea, dorul de a-mi fi dor, nerabdarea de a ajunge acasa si de a-mi saruta jumatetea etc.

Intr-un final am ajuns la concluzia ca cel mai mult imi lipseste EL. Cumulul de sentimentele pe care poate sa le ofere EL....toate sentimentele, absolut toate sunt atat de multe si poate ca cei 2 ani jumate de cand nu am o relatie m-au facut sa realizez cat de importanta este fericirea pe care poate sa ti-o ofere trasarirea inimii si mintea care iti zboara neancetat la EL. Imi este dor sa iubesc, imi este dor sa doresc, imi este dor sa sarut si sa fiu sarutata cand am chef, imi este dor sa ma alint, sa alint si sa fiu alintata, imi este dor sa fiu geloasa, imi este dor sa stau in bratele LUI, imi este atat de dor de existenta LUI si imi este atat de dor de EL.

Voi toti de acolo de sus, cei pe care va iubesc atat de mult, cei carora le cer un sfat, un semn de cate ori sunt la pamant si simt ca nu exista cale de iesire....voua va cer sa ma ajutati sa fiu sanatoasa si va rog aduceti-l in viata mea pe EL!

no words needed!!!!

Sapte

Ma gandesc la tine, ma gandesc la mine, ma gandesc la noi, ma gandesc la trecut, la prezent, la viitor…ma gandesc la toate, fara sa ma gandesc la nimic.

Imi doresc sa fiu cu tine, imi doresc sa fi cu mine, imi doresc sa fim impreuna, imi doresc sa ma saruti, sa ma alinti, sa ramai, sa nu pleci….sa nu dispari.

Iubesc sa iubesc, iubesc sa-mi fie dor, sa alint, sa sarut, sa ating, sa rad, sa traiesc, sa sper, sa visez….si totusi nu iubesc.

Regret ca nu esti al meu, ca nu sunt a ta, regret ce a fost si nu va mai fi, regret ziua de azi caci am petrecut-o fara tine, regret ca m-ai ranit, regret ca te-am pierdut, regret ca m-ai mintit si eu am crezut….si totusi incerc sa nu regret nimic, din tot ce regret.

Te vad, te chem, te strig, te caut, te doresc….si totusi nu am ochi sa te vad, glas sa te strig si sentimente ca sa simt.

Imi este frica de dezamagire, de lacrimile care imi cad pe obraz pt tine, de ziua de azi, de ziua de maine, de tristetea pe care o pot provoca si pe care o provoci, imi este frica ca nimeni nu ma va striga niciodata “mama”

Ma rog si te rog fa-ma sa rad, fa-ma sa ma bucur de mine, de tine, de noi, de viata ....fa-ma fericita si daca nu poti....te rog dispari.

Daca ti-as spune ca ma gandesc la tinem, ai realiza ca despre tine e vorba????

Am nevoie de o clipa pentru mine, si o vezi ca mi se rupe de tine!

Alergam toata viata incercand sa ne gasim un rost in viata, sa ne intemeiem o familie, sa ii facem fericiti pe cei din jurul nostru si sa speram ca trecem cu bine ziua de azi si ca cea de maine o sa fie mai bine. Intai incercam sa ne facem fericiti parintii cu notele primite la scoala, iubitii modelandu-ne dupa ei, prietenii incercand sa aratam cat suntem de "cool", copiii invatandu-i la randul nostru ce e bine si ce e rau...si facand toate astea uitam de noi, ne modelam dupa cerintele societatii uitand de propeiile noastre dorinte, cerinte, aspiratii. Nu pot sa nu ma intreb cum reusesc unii sa se complaca in situatiile in care ar face orice ca sa fie cu cineva, transormandu-se radical dupa dorintele si modelele lui, ei sau ale lor renuntand la tot ceea ce ii defineste, ce ii caracterizeaza realizand intr-o zi ca sunt tristi, nefericiti si mereu morocanosi, realizand de ce sunt asa si cu toate astea ....nu fac nimic ca sa isi recapete viata, controlul asupra vietii si coloana vertebrala

Asta am facut si eu am alergat in ultimul an dupa lucruri atat de efemere, atata de trecatoare, atat de superficiale, atat de importante pentru cei din jurul meu….incat am uitat ca tocmai aceste lucruri nu ma definesc si nu sunt importante pentru MINE.

Nimic nu ma caracterizeaza din lucruile pe care le-am facut in ultima vreme, in ultimul an si cu toate astea le-am facut. De ce? Nu stiu, si totusi parca nu imi pare rau….era nevoie sa dau cu capul de tocul de sus ca sa il vad pe cel de jos si asta am facut. Si am dat….Doamne cat de tare am dat si cat de tare ma doare. Dar stiti ce? Macar m-am intors la mine, macar am realizat ca lucrurile pe care le credeam cand eram copil sunt cele care ma definesc cel mai bine, cele care ma caracterizeaza si cele care ma fac sa ma simt fericita si implinita cu mine.

Nu am nevoie de un barbat si o pl intre picioare ca sa fiu fericita, nu am nevoie de parerile celor din jurul meu ca sa simt ca iau cea mai buna decizie, nu am nevoie ca cei din jur sa-mi arate nordul….eu am nordul meu si il gagsesc singura si nu coincide cu al nici unei alte personae…..poate o sa coincida la un moment dat cu unul si atunci ….atunci o sa stiu ca el e alesul, ca el ma face fericita, ca pentru el traiesc si el traieste pentru mine…..poate la un moment dat voi gasi acel barbat care sa isi suprapuna linia destinului cu a mea si astfel cele doua linii sa fie perfect armonizate, aliniate. Dar ca sa fac asta…am nevoie de mine, de parerile mele, de trairile mele, de sentimentele mele….cei din jurul meu, cei care ma iubesc o sa-mi accepte fericirea indiferent la bratul cui ma aflu…daca ma iubesc, daca nu? E foarte simplu…pot oricand sa plece, e viata mea si eu mi-o traiesc, iar ei daca nu accepta asta, inseamna ca nu ma iubesc cu adevarat, nu ma respecta, nu ma apreciaza si atunci….daca ei nu fac asta eu de ce sa o fac? Decat sa ii ascult pe ei si sa fiu nefericita, mai bine ma ascult pe mine si sunt nefericita….macar stiu ca eu mi-am alesc calea si nu am de ce sa am pareri de rau.

Am avut nevoie de mine, am nevoie de mine, de greselile mele, de regretele mele, de imaginea mea din oglina….am avut nevoie de cruda si adevarata mea sinceritate pentru mine ca sa ma regasesc…si sa ma intreb cu stupefactie cum plm pot sa uit cine sunt, ce sunt, cum sunt, ce fac, ce imi doresc, ce sper??? Ce plm sunt atat de proasta, atat de credula, atat de sincera, atat de optimista si plina de speranta????

Nu am nevoie de oameni, abjecti, neciopliti, ipocriti,  mincinosi, badarani etc, nu am nevoie ca cei care ma inconjoare sa imi traiasca viata, sa ia deciziile in locul meu, sa imi dicteze ce e bine si ce nu…intr-un final oamenii sun rai, haini, invidiosi si ar face orice ca sa iti faca rau….atunci, atunci ma rup de ei, ma rup de oamenii rai din jurul meu, de oamenii care ma mint, ma inseala, ma tradeaza, pe care ii consider „prieteni” si imi traiesc singura viata, experientele, trairile, bucuriile si tristetile …..iar de ei….de ei mi se rupe….daca imi vor raul….pot sa plece, nu ma intereseaza…decat o multumie de „prieteni” care „imi doresc binele” mai bine eu si cei care au fost, imi sunt si o sa-mi fie alaturi indiferent daca imi e bine sau daca imi e rau, fara sa ma judece, fara sa ma critice, fara sa imi dea „cele mai bune sfaturi”…doar tinandu-ma de mana si acceptandu-ma asa cum sunt. Va multumesc in ordine aleatoare voua, dragii mei, care mi-ati fost alaturi la bine si la rau si care indiferent cat de bun, dulce, acru, amar, rau sau dur a fost adevarul mi l-ati spus fara nici un fel de ganduri ascunse. Asa ca: Mami, tati, Mihaela, Cami, Andreea, Dan, Adi, Marian……va multumesc si va iubesc…pe fiecare alt fel….dar VA IUBESC SI VA MULTUMESC CA ATI FOST, IMI SUNTETI SI SPER SA IMI RAMANETI ALATURI!!!!!

Pentru restul (sunt sigura ca va regasiti si recunoasteti si daca nu .....e vb de cei care nu sunt mentionati, prea multi pentru a enumera) va transmit ca am avut nevoie de o clipa pentru mine…..si in plm J)))) mi s-a rupt de voi =)))!!!!

              

enjoy the life

M-am trezit dimineata cu o pofta nebuna de viata! 45 de min mai tarziu eram la birou cu aceeasi pofta de viata si fara nici un chef de munca. Am senzatia ca soarele de afara m-a facut sa fiu mai optimista, mai plina de viata si asa cum ursul se trezeste din hibernare, copacii inverzesc si lalele din curtea bunicii mele infloresc….asa ma simt si eu.

Simt ca am prins viata, ca pentru prima data dupa o perioada in care desi am avut ochii deschisi si nu am vazut nimic, acum vad atat de multe, simt atat de multe si imi doresc si mai multe . Am un chef nebun sa sar, sa alerg, sa rad, sa ma bucur de fiecare clipa fara sa am nici cea mai mica grija (gen munca, sanatate, ca trebuie sa fac curat sau trebuie sa ma imbrac nu stiu cum, ca de sunt la birou, ca x „iubit” al meu ma inseala sau x „prietena” ma minte si de fapt nu stie cum sa imi faca mai mult rau)….am un chef nebun de viata!

Nu stiu daca soarele de afara este de vina, sau faptul ca am ajuns la 28 de ani si am in jurul meu putini prieteni, dar de calitate si nici macar nu stiu daca este de vina pustiul de 20 de ani (neampliniti J) care m-a scos la inghetata sambata seara la ora 12, care m-a scos la un suc duminica sau care ieri dupa ce a alergat a venit la mine ca sa ma pupe pe obraz 4 minute J…..cert este ca ma simt bine, fericita, implinita.

Sper ca prietenii or sa-mi ramana aproape, ca familia ma iubeste si o sa ma iubeasca neconditionat, ca o sa fiu fericita si linistita, ca nu o sa mai gasesc nici un idiot de „prieten/iubit” care sa ma dezamageasca, sa ma minta si caruia sa-mi doresc sa-i crap capul :D

Si cu toate astea….parca pentru prima data in viata nu mai sper nimic de la nimeni si nu astept nimic de la nimeni….in schimb astept atat de multe de la mine, si astazi, acum ….asta nu ma mai sperie.

Si cum imi place mie sa zic: wtf life is too short for little things and regrets, just enjoy the fucking ride!!!!