Ne quid nimis!!!

Dupa aproape 2 ani de anturaje dubiase, prietenii false, interese ascunse, iesiri multe si dese....dupa multe momente in care am spus ca ma rup de „prietenii mei” din „high class-ul” Bucurestean, intr-un final inevitabilul s-a produs. S-au intamplat atat de multe in ultimii 2 ani, incat nici nu stiu de unde sa incep si unde sa termin....probabil ca nici nu trebuie sa incep sau sa termin cevasau undeva, probabil ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa trag linie si sa analizez concluziile la care am ajuns, lectiile pe care le-am invatat, palmele pe care le-am primit si pe care le-am dat si cel mai important cred ca ar trebui sa analizez caracterele descoperite pe parcursul acestei „calatorii”. Ar trebui sa spun multe, as putea sa povestesc si mai multe...dar nu o sa o fac, nu o sa spun decat ca in aceasta lume notiunea de „prieten” este atat de abstracta, iar vocabularul rafinat este de fapt atat de trivial, incat ti se face pur si simplu sila. Am copilarit in militari, un cartier nu tocmai ....select, dar jur ca nu am auzit in viata mea atat de multe jigniri si blesteme si nu am auzit niciodata atat de des intr-o conversatie, cuvinte precum pl, mm, sa te ft, pzda etc. Ma intreb cum poti sa traiesti o viata mintindu-te ca ai tot ceea ce-ti doresti, ca esti fericit, ca ai multi prieteni si ca tu esti cel mai bun, minunat, sociabil om....cand tu de fapt nu ai nici un prieten, iar daca esti femeie esti sociabila ca ai supt pl cel putin la 90% din barbatii care te cunosc, iar daca esti barbat esti sociabil pentru ca oamenilor le este pur si simplu frica de tine....iar de fericire....ce pot spune minciuna pentru acesti oameni, in acest caz este pur si simplu o binecuvantare.
Trebuie sa recunosc ca mi-a fost frica de aceasta ruptura dar dupa injuraturile primite, blestemele cantate melodios de aceste persoane atat de „educate si rafinate”, dupa cauciucuri taiate, numere de telefon schimbate, o freza noua, si lipsa nicotinei realizez ca aceasta ruptura este de fapt mana cereasca. Nu m-am mai simtit de mult atat de bine, atat de vie, atat de fericita, linistita si lipsita de griji...ajunsesem sa fiu mereu deprimata, morocanoasa, trista, dezamagita si nu stiam de ce....tot ceea ce erau ei, eu simteam si vedeam, iar toate acele lucruri ma faceau nefericita pentru ca nu ma reprezentau, iar acum pot spune cu mana pe inima ca „ei” erau vinovati dar, ca si ca eu eram destul de vinovata pentru ca ii lasam sa faca asta. Eu eram cea vinovata pentru ca ma lasam manipulata intr-o gandire tampita si sucita in care imi spuneam ca am nevoie sa fiu inconjurata de oameni fara sa ma gandesc la ceea ce am invatat de la parintii mei, si anume ca „nu conteaza cantitatea ci calitatea”. Credeti-ma pe cuvant, cand va spun ca marea majoritatea acestor oameni sunt de o calitate deplorabila! Binenteles ca au si calitati, dar defectele conduc detasabil in clasament.
Incerc sa imi aduc aminte cand cineva mi-a spus ultima data ceva dragut, cand cineva mi-a facut un compliment pe care eu sa-l simt ca este sincer, din suflet si fara nici un substrat, incerc sa imi aduc aminte cand cineva din aceasta lume a facut unul din aceste lucruri....raspunsul este: niciodata. In toata aceasta perioada parca am fost legata la ochi, nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit atat de multe lucruri frumoase, sincere si sincera sa fiu saptamana asta am realizat ca ele se intamplau si se intampla, dar nu stiu din ce motiv eu nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simteam. De o saptamana am un zambet tamp pe mocutza, un somn linistit noaptea si un creir atat de relaxat incat mi se pare ca este in concediu, desi nu este asa....pentru ca muncesc mai mult ca oricand, rad mai mult ca oricand si ma bucur de tot ceea ce este in jurul meu. In ultima saptamana colegii m-au luat in brate si m-au pupat, mi-au spus ca am revenit la „cum eram inainte”, iar cineva drag mie mi-a spus ca sunt „lucrul lui preferat”, mi-am vazut familia de 2 ori si este joi.....iar eu...cred si sper ca m-am trezit :) !!!

Pentru voi, cei cu care mi-am petrecut timpul in ultimii 2 ani va multumesc pentru tot dar de acum inainte va spun "nu multumesc"...iar pentru "domnisoarele selecte", va stiti voi care..."prietenele mele cele mai bune"...aceasta melodie este special pentru voi :))...enjoy it!!!

.....simple semne de intrebare....

O perioada in care semnele de intrebare isi fac aparitia tot mai des in gandurile mele si parca nici unul dintre ele nu vrea sa dispara, nici o intrebare nu vrea sa-si gaseasca raspunsul. De la standardele societatii, la tipare, la directia in care ma indrept, la anturaje si pana la cum isi pune amprenta diferenta de varsta intr-o relatie, semnele de intrebare se inmultesc, iar raspunsurile se imputineaza.

Dilema pe care o am astazi: diferenta de varsta intr-o relatie. Din ce in ce mai des, in ultima perioada, in diferitele conversatii pe care le am cu anumite persoane, pe langa eterna "Esti singura?", cumva, inevitabil ma lovesc si de aceasta problema. Intotdeauna am fost de parere ca diferenta de varsta nu conteaza, este adevarat ca am fost de aceasta parere in conditiile in care, in relatia respectiva eu eram mai mica decat partenerul meu si niciodata nu am fost intr-o relatie serioasa, stabila si de lunga durata in care partenerul meu sa fie mai mic decat mine. Am incercat la un moment dat o astfel de relatie si bineinteles, ca in cazul meu diferenta de varsta si-a spus cuvantul. Poate ca atunci cand diferenta de varsta este mai mica, gen 1,2,3...5 ani diferentele care fac diferenta J nu se simt atat de tare, mai ales daca amandoi sunt trecuti de 25 de ani si obiectivele, idealurile ar fi oarecum fixate, uneori chiar si atinse pentru fiecare dintre parteneri. Dar atunci cand diferenta de varsta depaseste acesti....sa zicem 5 ani, iar femeia este mai mare decat barbatul, discrepantele intre cele doua persoane, care se plac si isi doresc sa fie impreuna, nu sunt din ce in ce mai mari?

In mintea mea (blonda si poate imatura) cred ca atunci cand o femeie este mai mare decat un barbat cu mai mult de 5 ani lucrile arata astfel: EA: isi doreste o relatie serioasa, stabila, o casa, un sot, un copil, un caine si o masina sa poata calatori cu familia oriunde isi doreste; EL: isi doreste cat mai multe cluburi, o alta femeie in fiecare seara, o masina cu care sa rupa gura fufele pe care la agata si il doare la 10 m in fata de tot ceea ce se intampla in jurul lui. Cand un barbat este mai mare decat o femeie, parerea mea este ca lucrurile sunt cat de cat mai linistite, mai asezate: EL a copilarit mai mult decat ea, a avut timp sa iasa, sa se distreze, sa se culce cu alta femeie in fiecare seara (desi multi o fac si dupa ce se casatoresc), si cel mai important considera ca s-a „combinat” cu o tinerica; EA se bucura ca a pus mana pe unul mai in varsta, de la care are ce invata, care este mai matur si cu o experienta de viata mai vasta.

Este adevarat ca am vazut exemple, unul il am chiar la birou, in care diferenta de varsta dintre ea si el este de 6 ani (ea fiind mai mare) si relatia dintre ei este extraordinara, se inteleg, se sustin reciproc, se completeaza, se iubesc, au un copil, o casa si un caine si sunt foarte fericiti....dar aceste exemple nu sunt tocmai exceptia care confirma regula, ci nu regula? In situatia in care ne plece, ne indragostim, iubim o persoana care este mai mare sau mai mica decat noi, cu mai mult de 5 ani ar trebui sa ne urmam instinctele, mintea care ne spune ca o astfel de relatie nu dureaza sau sentimentele, inima care tanjeste dupa o sarutare din partea acelei persoane? Conteaza diferenta de varsta asa de mult intr-o relatie? Este diferenta de varsta cea care dicteaza compatibilitatea intre cele doua persoane? Este diferenta de varsta cea care face diferenta intre o relatie de succes si un fisco total? Offfff....cate intrebari...

I'm just caught between two different worlds

"filme" pentru viitor

Ma rotesc, ma invartesc si tot ceea ce vad in jurul meu este dezamagire, tristete, oameni care se straduiesc sa treaca peste ziua de astazi ca si cand ar fi sfarsitul lumii si......ma opresc!!! Constat ca sunt atat de putini cei pe care ii vad zambind din inima, zambind ca si cand ar fi niste copii care se bucura de primul fulg de nea sau se bucura de acadelele primite drept rasplata ca au fost cuminti. Hmmmm este haos! Ma gandeam ca eu sunt singura....singura care am stari de kkt mai tot timpul si acest lucru se reflecta in munca mea, in viata de zi cu zi, in faptul ca nu-mi gasesc rostul, dar se pare ca m-am inselat....toti avem scheletii nostri in dulap, care ne urmaresc chiar si dupa ce am inchis usa de la sifonier si....chiar si atunci cand ajungem la birou si singurele usi pe care le deschidem sunt ori cea de la sala de conferinte ori cea de la baie. Bineniteles ca suntem oameni, si cum nu suntem doi la fel pe pamant, nici starile nu sunt aceleasi, se aseamana...dar nu sunt aceleasi. Ma uit in jurul meu si vad un coleg ce se agita prin birou incercand sa dea impresia ca lucreaza, cand el se gandeste numai la nunta pe care o are sambata si ne intreaba rand pe rand daca venim si daca suntem entuziasmati ca si cand noi purtam rochia de mireasa sau papionul dupa caz; un alt coleg sta la fumat de dimineata uitandu-se pe geamul de la contabilitate incercand sa intuiasca daca astazi este ziua in care luam salariul sau nu; o colega se uita la plovarasul alb pe care il poarta si se intreaba de ce este atat de frig afara, in conditiile in care plovarasul este tricotat, iar pe dedesubt nu are decat un maieut care ii dezvaluie pircingul din buric in conditiile in care afara sunt 15 grade....pana si eu care m-am agitat pana acum (ora 18), acum stau si ma uit la monitor si ma intreb oare cand or sa se aranjeze si pentru mine lucrurile si nu o sa mai trebuiasca sa ma duc la nunta colegului singura...nu pentru ca ma deranjeaza ci pentru ca sunt satula sa raspund la intrebarea „tu vi singura?” si de cate ori raspund si spun „da” o grimasa apare pe fata persoanelor care imi adreseaza intrebarea. Pai in plm sunt singura si daca eu nu fac un caz de asta, tu de ce insisti sa faci? Ok....sunt singura este suficient ca trebuie sa suport „ingrijorarea” familiei si a prietenelor care sunt la a 2 a runda de reproducere, chiar trebuie sa o suport si pe a ta? Si chiar daca vin singura la o nunta....in plm inca este criza sau ai uitat?

Asa cum am scris si sambata seara....nu inteleg de ce ne lasam atat de mult afectati de societate si de asteptarile ei de la noi....sa fim noi chiar atat de slabi, atat de influentabili, atat de speriati de soarta??? Stiu ca merg pe drumul meu, stiu ca am destinul meu, stiu ca viata este grea, rea, dura si ca asteapta sa te doboare la fiecare cotitura......dar asa cum stiu asta, stiu si ca eu sunt o persoana buna, care nu a facut niciodata rau, care a incercat sa ajute cat mai multa lume....lucrurile sunt simple atunci cand nu le complicam noi....asa ca ce rost are sa-mi fac griji ca ma duc la nunta colegului singura? ce rost are sa-si faca griji colegul meu daca luam salariul azi sau nu (daca nu il luam azi, il luam maine si tot il luam...adevarat poate ii strica anumite socoteli, dar de ce le-a facut?)? ce rost are ingrijorarea fictiva a colegei mele care se vaita ca ii este frig in conditiile in care pentru ea oricum asta nu conteaza, conteaza ca este sexy...deci dimineata cand a plecat de acasa a facut o supozitie ca la birou lumea o sa o considere sexy si nu proasta pt ca e semi-dezbracata la 15 grade, nu? Despre colegul care se insoara....sa zicem ca il cred...in plm se insoara....bine sau rau, saracul de el face un pas important in viata.

Asa ca stau si ma intreb ce rost are sa ne macinam creerii cu ce o sa se intample? Nu ar fi mai bine sa nu asteptam nimic de la nimeni si de la nici o situatie, iar atunci cand ceva chiar se intampla....sa luam lucrurile asa cum vin si sa le rezolvam pe parcurs? Bune, rele, indiferent cum sunt .....sanatosi sa fim restul este can – can si in fond si la urma urmei viitorul oricum nu il ghicim, nu putem nici macar sa il intuim, atunci de ce sa ne agitam cu diferitele scenarii pe care le facem in mintea noastra si pentru care oricum, exista o probabilitate destul de mare sa nu prinda contur nici macar unul dintre ele?

Standardele societatii

Cu un ochi plag, cu unu ochi rad. Rad pentru ca mi-am revazut un prieten, o persoana draga mie, o persona cu care candva am fost apropiata si pe care nu am mai vazut-o de foarte multa vreme. Plang pentru ca am realizat cat de singuri suntem, cat de marginalizati suntem atunci cand nu ne ridicam la “standardele” societatii.

Noi societatea avem un dar aparte de a marginaliza anumite persoane atunci cand nu se incadreaza in tiparele noastre, in stilul nostru de viata. Discutia avuta in seara asta m-a facut sa realizez cat de ipocriti suntem….ne inconjuram de oameni care ne sunt utili, folositori doar in anumite situatii, iar atunci cand nu mai avem nevoie de ei, dintr-un motiv sau altul, ne debarasam de ei cu aceeasi usurinta cu care ne debarasam de o pereche de pantofi atunci cand acestia s-au demodat. Este trist sa te vezi dat la o parte dintr-un anturaj, din viata anumitor “priteni” atunci cand iti pierzi un loc de munca, atunci cand nu esti intr-o relatie iar ieseala este doar pentru cupluri, atunci cand pur si simplu te intrebi “oare maine unde o sa pun capul pe perna”, atunci cand nu poti sa mergi la mare sau la munte…pt simplu fapt ca nu iti permiti….si uite asa te vezi singur si realizezi ca cei pe care ii considerai la un moment dat apropiati, prieteni sunt de fapt foarte departe si mai de graba cunostinte sau chiar oameni straini tie. Este adevarat ca in viata evoluam, ca incercam sa ne atingem potentialul maxim, chiar este adevarat….dar asta inseamna ca trebuie sa ii calcam in picioare, sa ii ignoram, sa le intoarcem spatele celor care dintr-un motiv sau altul au o evolutie mai lenta? Ma sperie gandul ca poate la un moment dat si eu am facut acelasi lucru, ma sperie gandul ca daca stau sa analizez mai bine situatia pentru anumite personae, din anumite puncte de vedere acum, in momentul de fata eu sunt cea care evolueaza mai greu. Discutia avuta in seara asta,pusa pe aceeasi cola de hartie cu “interviul” acordat acum cateva zile unor prietene din copilarie si cu reactia anumitor prietene pe care le vad din ce in ce mai rar pentru ca ele sunt intr-o relatie, iar eu nu (ca si cand asta ma caracterizeaza) ma face sa ma gandesc la “evolutia” mea. Bineinteles ca nu ma compar cu prietenul meu care maine nu stie unde o sa doarma sau daca o sa ramana alaturi de tatal lui sau mama lui dupa zilele ce vor urma, iar pentru asta prietenii il considera un om care face lucrurile foarte greu in viata, dar sunt in categoria oamenilor care evolueaza mai greu pentru ca nu au o relatie, si astfel nu se ridica la nivelul si standardele anturajului. As vrea sa pot schimba ceva in modul de gandire al celor care ma inconjoara, as vrea sa pot face ceva sa imi ajut prietenul, as vrea sa pot sa ma ridic la inaltimea tuturor celor care ma inconjoara dar stiu ca sunt anumite lucruri pe care le pot face si anumite lucruri pe care nu le pot face….de exemplu nu pot schimba modul de gandire a celor din jurul meu, pot sa incerc sa imi ajut prietenul…chiar daca numai prin a fi alaturi de el, iar ca sa ma ridic la inaltimea asteptarilor celor din jurul meu….cred ca trebuie sa ma ridic mai intai la inaltimea asteptarilor mele deoarece, in fond si la urma urmei este viata mea si eu mi-o traiesc.

Mi se pare extraordinar de stupid si de tris modul si rapiditatea cu care ignoram anumite aspecte ale vietii, modul in care pur si simplu judecam si actionam fara sa gandim nici macar o secunda situatia sau modul in care reactia noastra sau lipsa ei ii afecteaza pe cei care ne inconjoara

Relationship status

Nu sunt intr-o relatie...nici pe facebook, nici pe mess, nici pe hi5, pe nici un site de socializare si nici in viata de zi cu zi. Nu am pe nimeni, ma am pe mine si uneori mi se pare ca si asta este prea mult...iar atunci cand nu mi se pare ca este prea mult, cu siguranta mi se pare, simt ca este prea putin.

Este fascinant cum ajungem la un moment dat in viata, cand de fiecare data cand porti o conversatie cu cineva de sex opus, printre primele intrebari care iti sunt adresate, se aliniaza la start si:  „Esti intr-o relatie sau esti singura?”. Daca ai varsta pe care o am eu si raspunzi ca „da”, totul se opreste acolo, daca spui „nu” totul se opreste tot acolo.

In cazul in care ai raspuns ca da....conversatia s-a oprit acolo dintr-un singur motiv: nu mai esti disponibila, oricat de interesanta ai fi intrebarea care se invarte in creierul interlocutorului tau este „ce rost are sa ma agit? Dintr-un motiv sau altul nu merita oboseala si unde mai pui ca sunt 5 femei la un barbat, deci are balta peste”.

In cazul in care ai raspuns nu, interlocutorul tau in loc sa gandeasca, „uau ce bine”, incepe sa-si puna intrebari de genul „Care o este problema ei?, Sigur are ea o hiba de este singura”, „Daca era si este atat de grozava pe cat pare, atunci de ce este singura?” si uite asa treceti mai departe, ca si cand totul este ok, radeti, discutati, socializati, iar la sfarsitul conversatiei spuneti fraze de genul „pai....mai vorbim, ai grija de tine si pe curand”. Binenteles ca „pe curand” inseamna niciodata sau doar in caz exceptional de plictiseala maxima atat pentru tine, cat si pentru el sau atunci cand va intalniti in cine stie ce loc si ........... cam asa a inceput, asa a fos si asa s-a si terminat.

De cand pana cand ne defineste caracterul, starea sociala, starea mentala, pozitia in societate statutul „starii civile”? De cand si pana cand conteaza atat de tare daca ai x varsta si esti singur sau intr-o relatie? Asa a fost intotdeauna si nu am observat eu pana acum si daca nu am observat, cum pana mea s-a intamplat asta, ca doar nu am trait intr-o pestera si nici inchisa in casa nu am fost??? Oare chiar ne defineste caracterul, trasaturile si felul nostru de a exista pe acest pamant, statutul „starii civile” si eu nu stiu, nu imi dau seama, nu realizez asta???

Un weekend tampit, inconjurata de oameni si mai tampitzi!

Cam asa as putea descrie weekend-ul care tocmai a trecut. Am trecut de la o stare la alta, de la o atmosfera la alta si de la un anturaj la altul. Dupa ce sambata dimineata m-am chinuit aproape 2 ore sa ma ridic din pat si sa ma duc la „mosie” sa stau de vorba cu ai mei parinti, intr-un sfarsit, cu un efort fantastic, am reusit sa ma pun in miscare. Se opreste fata la benzinarie, unde dupa ce asteapta 20 de min la pompa, pt ca duduia in BMW-ul seria 5 din fata ei, sa isi retuseze machiajul la baie, in nici un caz ca sa achite si sa se uschiasca si inca alte 10 min cat i-a luat sa isi aduca aminte codul pin, de la o carde de credit care probabil nu era a ei....pun motorina, ma urc in masina si pornesc spre satul unde am copilarit. O data ajunsa acolo.....surpriza, niste „indieni”, din tribul „picioarele negre” s-au gasit sa isi taie, din nu stiu ce motiv, bovina in mijlocul drumului (ca sa ne intelegem: nici mai la stanga, nici mai la dreapta....fix in mijlocul drumului). Eram deja la a doua tura de numarat pana la 10 si la nu stiu a cata data cand repetam „calm Alina, calm”, cand unul dintre ei se trezeste „baaaa mutati vaca, mai la „dramba” sa treaca „blonda”, ca sta si se uita ca la filme”, moment in care focul care ardea mocnit, s-a transformat in ditamai bomba. Ma dau jos din masina, plina de orice numai de calm nu si ...... in mod ciudat, cineva ma striga pe nume...ma intorc si ce sa vad: o prietena de a mea din copilarie, intr-o fusta lunga, cu bazmaua in cap si cu puradelul la san alaptand-ul, alba ca varul (spre deosebire de bolovanul negru care se afla la pieptul ei) alerga spre mine....dupa ce am stat fix 2 min la taclale, vaca este mutata, „blonda” trece si ajunge la casa bunicilor, devenita acum una din casele „parintesti”. Dupa masa, o discutie lunga, interesanta, dar fara sa ajung la un numitor comun cu ai mei, si 500 de lei lasati pt nu stiu ce „socoteli” facute de ei, ma urc in masina si ma intorc intre betoanele pe care le iubesc si le ador.

Se spala fata, se aranjeaza, se frezeaza si iese din casa in cea mai mare fuga sa ajunga la intalnirea cu prietenii, de la ora 8 din Centrul Vechi. Bun.....zis si facut, numai ca planul de acasa nu are nici o legatura cu cel din targ, si dupa ce am cautat 45 de min un loc de parcare, 45 de min o terasa si 45 de min sa ne aduca comanda....ne ridicam si plecam la una din terasele „bune” din Centrul Vechi (oricat mi se spune asta, eu una nu cred ca exista asa ceva acolo). Devenisem deja indiferenta, nu ma mai interesa nimeni si nimic, decat sa mananc ceva, sa beau un suc rece si sa mi se rupa de lume. Ne asezam la masa, comandam fiecare ce vrea de baut si de mancare, moment in care fata comanda: o pizza si un greenapple. Surprinzator primim bauturile imediat si la 10 min de la venirea lor, soseste si pizza. Un lucru este cert....arata foarte bine, a mea pizza, daca scoatem din ecuatie gandaceii mici si negri care erau imprastiati pe absolut TOATA suprafata ei. Am zambit politicos, cu stomacul lipit de sira spinarii, cu fumul care imi iesea atat pe nas, cat si pe urechi...mi-am baut linistita sucul, in timp ce toti mancau si mi-am zis „ok...nu este ziua ta, cand plecati de aici tu, te duci direct acasa, mananci ciorba de la ma-ta din frigider, faci o baie si te culci ca asta clar nu e ziua ta”.

Dupa ce ne intalnim si cu alti prieteni, ne ridicam si dam sa plecam spre casa....numai ca, ne-am dus acasa, ca sa ne schimbam..... ca daca tot fetele aveau bonele acasa si-au zis sa dam o tura prin cluburile Bucurestene. Insa sincera sa fiu, intre tara, Centrul Vechi, si cluburile de „fitze” din Bucuresti, cred ca si Cenuserasa ar fi fost obosita de atatea transformari J Ma pitzipongesc si ajung in BOA, unde nici nu intru bine si imi zbarnaie telefonul „dar bine fata, noi nu suntem buni decat la stadion, in club nu ne bagi in seama?”. Ca o fata bine educata, ma mananca in ...... si ma duc sa salut populatia, o data insa ajunsa la punctul stabilit surpriza: 20 de persoane din galeria de la sud stateau si se benoclau la mine, nestiind daca sa salute, sa minuneze ca am sani sau sa ma intrebe daca pantofii sunt ai mei, pt ca „sunt complet transformata”. Ne pupam, ne saluta, facem cunostinte noi si ma intorc catre „my girls” care ma asteptau. Surpriza vine 10 min mai tarziu, cand in loc sa agatam si noi ca fetele (ca ori suntem singure, ori divortate, ori in plan de divort) , ne trezim „protejate” de galerie, care ne atacase pe toate fronturile ca nu care cumva sa ne agaseze cineva. Stam, radem, glumim si concepem ingeniosul plan de a ne duce la „Le Gaga”, unde o data ajunse ne intalnim cu alte „specimene masculine”, care se dau drept singure si care erau „calare” pe situatie atat la propriu si la figurat. Finute asa cum suntem, ne vedem de treaba noastra, ne asezam la a noastra masuta si incepem sa petrecem, chiar daca era deja 3 dimineata. Surpriza „specimenele masculine”, ne descopera in club si pentru ca barbatii sunt prosti (sau fac pe prostii) incep sa vina la noi cu scuze desprinse din filmele comendii de genul „nu este ceea ce pare”, „ea este fosta mea prietena, nu puteam sa nu o salut”, „este complicat promit sa iti explic”, „nu mai scapam de ea” sau cea mai tare „nu trebuia sa fi in nu stiu ce loc? Esti ok? Este totul ok?”.

Simtindu-ma agasata si de data asta chiar scarbita de tot ceea ce se intampla in jurul meu si de cum ale mele prietene chiar cred toate rahaturile pe care le mananca un barbat dintr-un motiv sau altul, blonda din mine se ridica, se bataie cat se bataie ignorand pe toata lumea si la ora 5 isi ia jucariile si se duce acasa unde isi face o baie si se baga in pat, cu imaginea prietenului prietenei care cand am intrat in club se calarea cu o „domnisoara tunata” si care la plecare a plecat cu prietena, cu zambetul pe buze, amuzata chiar de o zi de kkt, si cu gandul ca „plm cine sunt eu sa decid ce este bine si ce este rau pentru o persoana draga mie? Si oricum daca ele sunt fericite, desi stiu tot ceea ce stiu, cine sunt eu sa ma pun in calea fericirii lor? Si daca pe mine ma deranjeaza aceste lucruri, de ce trebuie sa am pretentia sa deranjeze si pe altii? In fond si la urma urmei fiecare isi traieste propria viata, eu nu vreau sa imi traiasca nimeni viata, e viata mea si singura care o traieste sunt eu.....de ce sa nu se aplice si pt ele”.

ASTA ESTE UN EXEMPLU GEN: CAM CAT DE PROST POTI FI!

Mess up!!!

Am senzatia ciudata ca mi se impleticesc gandurile. Imi trec atat de multe prin cap, cu o viteza atat de mare, incat pot jura ca nu inteleg nimic din propria mea viata, din propriile mele decizii, din propriile mele sentimente, din propriile mele trairi . Toate in jurul meu par a fi amestecate. Nu stiu daca oboseala acumulata in ultimele luni, cumulata cu cea din ultimii ani, dar si cu nelinistea sufleteasca si mentala imi dau senzatia ca lucrurile si persoanele care ma inconjoara sunt atat de apasatoare si atat de greu de perceput, dar cert este ..... ca asta se intampla. Nu am chef de nimeni si de nimic, imi doresc un concediu, o vacanta undeva....departe de toti si de toate, fara sa ma streseze si sa ma preseze nimeni si nimic. Imi doresc sa imi pot petrece cateva zile in compania unei persoane dragi, unei persoane pentru care sa contez si care sa conteze pentru mine, o persoana care sa ma faca sa scap de stres, de griji, de temeri si pe care sa o simt aproape, asa cum nu am mai simtit pe nimeni in viata mea de foarte multa vreme.

Astazi stau si ma uit (parca din afara) prin birou si toata lumea pare atat de odihnita, atat de lipsita de griji....unii intorsi din concediu, impart amintirile cu noi cei care am stat la birou, altii lipsesc pentru ca sunt in vacantele pentru care muncesc un an de zile si prea putini sunt cei care nu au fost in vacanta si oricum parca nici nu isi doresc. Uitandu-ma am senzatia ca eu sunt singura pe care o macina gandurile, regretele, remuscarile chiar si oboseala si cred ca toate astea se leaga de faptul ca ...... sunt cu siguranta, singura din birou care nu isi imparte viata cu cineva, singura pe care nu o asteapta nimeni acasa, singura care atunci cand vorbeste la telefonul personal nu spune la sfarsit fraze de genul „te iubesc” sau „ne vedem acasa”, singura care nu are cu cine sa isi petreaca un concediu „in doi”.

Ma simt trista, ma simt debusolata, ma simt ametita si ma simt pierduta..........si urasc sa simt asta.....URASC! Ma face sa par slaba, dependenta de ceva, de cineva sau de lipsa cuiva, ori a ceva..........aaaaaaaaaaa ......... imi vine sa urlu si pentru ca nu reusesc sa ma adun si sa imi adun gandurile, ma voi opri aici.....e mai bine, mai sigur si chiar mai simplu!

Still i walked when i shoulda run..........and i ran when i shoulda walked

EL

A trecut mai bine de o luna de cand am implinit 29 de ani. Din anul acesta…jumatate a trecut, ba mai mult a trecut chiar si jumatete de vara, au trecut si au trecut si momentele in care imi puneam prietenii mai presus decat mine. La un moment dat in viata simti cum toate se cern si cum nu iti ramane decat in fiecare dimineata sa te urci pe cal si sa pornesti din nou la drum cu speranta ca ziua de azi o sa fie mai buna decat cea de ieri si ca cea de maine o sa fie mai buna decat cea de azi.

In ultima vreme incerc sa-mi dau seama ce imi lipseste ce mai mult....o perioada de timp am pus in balanta prietenii, un iubit, o familie, o vacanta, iesirile in cluburi, afectiunea, dorul de a-mi fi dor, nerabdarea de a ajunge acasa si de a-mi saruta jumatetea etc.

Intr-un final am ajuns la concluzia ca cel mai mult imi lipseste EL. Cumulul de sentimentele pe care poate sa le ofere EL....toate sentimentele, absolut toate sunt atat de multe si poate ca cei 2 ani jumate de cand nu am o relatie m-au facut sa realizez cat de importanta este fericirea pe care poate sa ti-o ofere trasarirea inimii si mintea care iti zboara neancetat la EL. Imi este dor sa iubesc, imi este dor sa doresc, imi este dor sa sarut si sa fiu sarutata cand am chef, imi este dor sa ma alint, sa alint si sa fiu alintata, imi este dor sa fiu geloasa, imi este dor sa stau in bratele LUI, imi este atat de dor de existenta LUI si imi este atat de dor de EL.

Voi toti de acolo de sus, cei pe care va iubesc atat de mult, cei carora le cer un sfat, un semn de cate ori sunt la pamant si simt ca nu exista cale de iesire....voua va cer sa ma ajutati sa fiu sanatoasa si va rog aduceti-l in viata mea pe EL!

no words needed!!!!

Sapte

Ma gandesc la tine, ma gandesc la mine, ma gandesc la noi, ma gandesc la trecut, la prezent, la viitor…ma gandesc la toate, fara sa ma gandesc la nimic.

Imi doresc sa fiu cu tine, imi doresc sa fi cu mine, imi doresc sa fim impreuna, imi doresc sa ma saruti, sa ma alinti, sa ramai, sa nu pleci….sa nu dispari.

Iubesc sa iubesc, iubesc sa-mi fie dor, sa alint, sa sarut, sa ating, sa rad, sa traiesc, sa sper, sa visez….si totusi nu iubesc.

Regret ca nu esti al meu, ca nu sunt a ta, regret ce a fost si nu va mai fi, regret ziua de azi caci am petrecut-o fara tine, regret ca m-ai ranit, regret ca te-am pierdut, regret ca m-ai mintit si eu am crezut….si totusi incerc sa nu regret nimic, din tot ce regret.

Te vad, te chem, te strig, te caut, te doresc….si totusi nu am ochi sa te vad, glas sa te strig si sentimente ca sa simt.

Imi este frica de dezamagire, de lacrimile care imi cad pe obraz pt tine, de ziua de azi, de ziua de maine, de tristetea pe care o pot provoca si pe care o provoci, imi este frica ca nimeni nu ma va striga niciodata “mama”

Ma rog si te rog fa-ma sa rad, fa-ma sa ma bucur de mine, de tine, de noi, de viata ....fa-ma fericita si daca nu poti....te rog dispari.

Daca ti-as spune ca ma gandesc la tinem, ai realiza ca despre tine e vorba????

Am nevoie de o clipa pentru mine, si o vezi ca mi se rupe de tine!

Alergam toata viata incercand sa ne gasim un rost in viata, sa ne intemeiem o familie, sa ii facem fericiti pe cei din jurul nostru si sa speram ca trecem cu bine ziua de azi si ca cea de maine o sa fie mai bine. Intai incercam sa ne facem fericiti parintii cu notele primite la scoala, iubitii modelandu-ne dupa ei, prietenii incercand sa aratam cat suntem de "cool", copiii invatandu-i la randul nostru ce e bine si ce e rau...si facand toate astea uitam de noi, ne modelam dupa cerintele societatii uitand de propeiile noastre dorinte, cerinte, aspiratii. Nu pot sa nu ma intreb cum reusesc unii sa se complaca in situatiile in care ar face orice ca sa fie cu cineva, transormandu-se radical dupa dorintele si modelele lui, ei sau ale lor renuntand la tot ceea ce ii defineste, ce ii caracterizeaza realizand intr-o zi ca sunt tristi, nefericiti si mereu morocanosi, realizand de ce sunt asa si cu toate astea ....nu fac nimic ca sa isi recapete viata, controlul asupra vietii si coloana vertebrala

Asta am facut si eu am alergat in ultimul an dupa lucruri atat de efemere, atata de trecatoare, atat de superficiale, atat de importante pentru cei din jurul meu….incat am uitat ca tocmai aceste lucruri nu ma definesc si nu sunt importante pentru MINE.

Nimic nu ma caracterizeaza din lucruile pe care le-am facut in ultima vreme, in ultimul an si cu toate astea le-am facut. De ce? Nu stiu, si totusi parca nu imi pare rau….era nevoie sa dau cu capul de tocul de sus ca sa il vad pe cel de jos si asta am facut. Si am dat….Doamne cat de tare am dat si cat de tare ma doare. Dar stiti ce? Macar m-am intors la mine, macar am realizat ca lucrurile pe care le credeam cand eram copil sunt cele care ma definesc cel mai bine, cele care ma caracterizeaza si cele care ma fac sa ma simt fericita si implinita cu mine.

Nu am nevoie de un barbat si o pl intre picioare ca sa fiu fericita, nu am nevoie de parerile celor din jurul meu ca sa simt ca iau cea mai buna decizie, nu am nevoie ca cei din jur sa-mi arate nordul….eu am nordul meu si il gagsesc singura si nu coincide cu al nici unei alte personae…..poate o sa coincida la un moment dat cu unul si atunci ….atunci o sa stiu ca el e alesul, ca el ma face fericita, ca pentru el traiesc si el traieste pentru mine…..poate la un moment dat voi gasi acel barbat care sa isi suprapuna linia destinului cu a mea si astfel cele doua linii sa fie perfect armonizate, aliniate. Dar ca sa fac asta…am nevoie de mine, de parerile mele, de trairile mele, de sentimentele mele….cei din jurul meu, cei care ma iubesc o sa-mi accepte fericirea indiferent la bratul cui ma aflu…daca ma iubesc, daca nu? E foarte simplu…pot oricand sa plece, e viata mea si eu mi-o traiesc, iar ei daca nu accepta asta, inseamna ca nu ma iubesc cu adevarat, nu ma respecta, nu ma apreciaza si atunci….daca ei nu fac asta eu de ce sa o fac? Decat sa ii ascult pe ei si sa fiu nefericita, mai bine ma ascult pe mine si sunt nefericita….macar stiu ca eu mi-am alesc calea si nu am de ce sa am pareri de rau.

Am avut nevoie de mine, am nevoie de mine, de greselile mele, de regretele mele, de imaginea mea din oglina….am avut nevoie de cruda si adevarata mea sinceritate pentru mine ca sa ma regasesc…si sa ma intreb cu stupefactie cum plm pot sa uit cine sunt, ce sunt, cum sunt, ce fac, ce imi doresc, ce sper??? Ce plm sunt atat de proasta, atat de credula, atat de sincera, atat de optimista si plina de speranta????

Nu am nevoie de oameni, abjecti, neciopliti, ipocriti,  mincinosi, badarani etc, nu am nevoie ca cei care ma inconjoare sa imi traiasca viata, sa ia deciziile in locul meu, sa imi dicteze ce e bine si ce nu…intr-un final oamenii sun rai, haini, invidiosi si ar face orice ca sa iti faca rau….atunci, atunci ma rup de ei, ma rup de oamenii rai din jurul meu, de oamenii care ma mint, ma inseala, ma tradeaza, pe care ii consider „prieteni” si imi traiesc singura viata, experientele, trairile, bucuriile si tristetile …..iar de ei….de ei mi se rupe….daca imi vor raul….pot sa plece, nu ma intereseaza…decat o multumie de „prieteni” care „imi doresc binele” mai bine eu si cei care au fost, imi sunt si o sa-mi fie alaturi indiferent daca imi e bine sau daca imi e rau, fara sa ma judece, fara sa ma critice, fara sa imi dea „cele mai bune sfaturi”…doar tinandu-ma de mana si acceptandu-ma asa cum sunt. Va multumesc in ordine aleatoare voua, dragii mei, care mi-ati fost alaturi la bine si la rau si care indiferent cat de bun, dulce, acru, amar, rau sau dur a fost adevarul mi l-ati spus fara nici un fel de ganduri ascunse. Asa ca: Mami, tati, Mihaela, Cami, Andreea, Dan, Adi, Marian……va multumesc si va iubesc…pe fiecare alt fel….dar VA IUBESC SI VA MULTUMESC CA ATI FOST, IMI SUNTETI SI SPER SA IMI RAMANETI ALATURI!!!!!

Pentru restul (sunt sigura ca va regasiti si recunoasteti si daca nu .....e vb de cei care nu sunt mentionati, prea multi pentru a enumera) va transmit ca am avut nevoie de o clipa pentru mine…..si in plm J)))) mi s-a rupt de voi =)))!!!!

              

enjoy the life

M-am trezit dimineata cu o pofta nebuna de viata! 45 de min mai tarziu eram la birou cu aceeasi pofta de viata si fara nici un chef de munca. Am senzatia ca soarele de afara m-a facut sa fiu mai optimista, mai plina de viata si asa cum ursul se trezeste din hibernare, copacii inverzesc si lalele din curtea bunicii mele infloresc….asa ma simt si eu.

Simt ca am prins viata, ca pentru prima data dupa o perioada in care desi am avut ochii deschisi si nu am vazut nimic, acum vad atat de multe, simt atat de multe si imi doresc si mai multe . Am un chef nebun sa sar, sa alerg, sa rad, sa ma bucur de fiecare clipa fara sa am nici cea mai mica grija (gen munca, sanatate, ca trebuie sa fac curat sau trebuie sa ma imbrac nu stiu cum, ca de sunt la birou, ca x „iubit” al meu ma inseala sau x „prietena” ma minte si de fapt nu stie cum sa imi faca mai mult rau)….am un chef nebun de viata!

Nu stiu daca soarele de afara este de vina, sau faptul ca am ajuns la 28 de ani si am in jurul meu putini prieteni, dar de calitate si nici macar nu stiu daca este de vina pustiul de 20 de ani (neampliniti J) care m-a scos la inghetata sambata seara la ora 12, care m-a scos la un suc duminica sau care ieri dupa ce a alergat a venit la mine ca sa ma pupe pe obraz 4 minute J…..cert este ca ma simt bine, fericita, implinita.

Sper ca prietenii or sa-mi ramana aproape, ca familia ma iubeste si o sa ma iubeasca neconditionat, ca o sa fiu fericita si linistita, ca nu o sa mai gasesc nici un idiot de „prieten/iubit” care sa ma dezamageasca, sa ma minta si caruia sa-mi doresc sa-i crap capul :D

Si cu toate astea….parca pentru prima data in viata nu mai sper nimic de la nimeni si nu astept nimic de la nimeni….in schimb astept atat de multe de la mine, si astazi, acum ….asta nu ma mai sperie.

Si cum imi place mie sa zic: wtf life is too short for little things and regrets, just enjoy the fucking ride!!!!

Dezamagire

Ma simt ca un copil mic, prost....inocent care intinde o punga de bomboane unui prieten, iar prietenul in loc sa ia o bomboana si sa dea punga inapoi, ia toata punga si da inapoi o singura bomboana....iar copilul darnic, care avea o punga de bomboane se trezeste acum trist, dezamagit, suparat si cu lacrimi in ochi ca in loc sa savureze bomboanele muncite din greu de parinti, savureaza doar o singura bomboana. Cam asa ma simt eu acum....doar ca eu nu mai sunt copil si nici nu e vorba de bomboane....desi sincer spun ca mi-as dori si sa fiu copil si sa fie vorba de bomboane.

Dar totusi ce faci cand cei din jurul tau sunt o constanta dezamagire? Ce faci atunci cand esti atat de bun si vrei sa ajuti pe toata lumea, iar lumea iti ofera in schimb....doar NIMIC? Ce faci atunci cand constati ca esti singur? Ce faci cand ai nevoie de ceva aparent simplu si banal, ca o vorba buna, simpla prezenta a unei persoane sau pur si simplu o mana pusa amical pe umar si constati ca toti se considera prea buni, prea destepti, prea avuti….pur si simplu PREA ca sa iti ofere aceste lucrui?

 Incerc de o perioada de timp sa nu mai fiu eu cea care e PREA BUNA….dar partea trista este ca nu pot. Am zis de multe ori ca sunt „proasta” de buna, si am zis mereu ca o sa ma opresc si nu am putut si nu pot. As vrea, chiar as vrea….dar nu pot. Ma uit in urma si constat cati oameni din jurul meu am cumparat…unii pe bani muti, iar altii pe nimicuri cum ar fi o manechiura proasta, o relatie cu un fost tip care poate imi/ma placea, un tricou, o curea chiar si o pereche de sosete ….si nu pot sa nu ma intreb: care din situatie a fost mai trista? Atunci cand prietenul/a s-au vandut scump sau ieftin sau simplu fapt ca s-au vandut ar trebui sa-mi lase un gust amar?

Am inceput aceste randuri cu un gust amar in gura, lacrimi in ochi si durere in suflet si dupa doar cateva fraze si un mesaj primit aiure imi dau seama ca deja ma simt mai bine si ma gandesc ca poate ar trebui sa ma bucure simplu fapt ca prietenii mei se vand si ar trebui sa ma gandesc ca ei sunt cei care pierd, caci pierd o prietena pe care se pot baza la orice ora, in orice moment, in orice situatie si eu spre deosebire de ei...eu le-am demonstrat asta……dar cum pot sa ma bucur cu adevarat de asta? Cum pot sa ma bucur de dezamagirea provocata de oameni poate candva dragi din viata mea? Cum?

Dar banuiesc ca toate sunt trecatoare si cum cineva drag mie imi spunea candva: sanatosi sa fim….restul, apoi restul e can-can!!!

Haos!

Am ridicat un zid, caramida cu caramida, un zid care sa ma protejeze de decizii gresite, de relatii de scurta durata, relatii care pot fii atat de obositoare, atat de extenuante incat ai impresia ca int-o zi se petrec atat de multe incat tu si partenerul tau de “ocazie” ajungeti la concluzia ca e mai bine sa o luati pe drumuri diferite. Ai luat decizia mintind pe cel de langa tine ca e mai bine asa si mergi mai departe, fara sa realizezi ca acea “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie” putea sa fie mai mult si atunci realizezi ca persoana pe care ai mintit-o nu a fost el, ci ai fost tu si realizezi ca a fost doar atat o “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie”.

De ce am inceput asa? Asa se intampla cu zidul meu, doar ca relatia dintre mine si el e o relatie veche de ani de zile, o relatie in care caramizile zidite au fost rezultatele multor esecuri atat personale cat si profesionale, o relatie care este atat de extenuanta si de epuizanta ca o “relatie de o zi”.  Pentru prima data in 28 de ani imi doresc sa daram acest zid cu aceeasi dorinta cu care a fost ridicat, imi doresc sa ma las descoperita, sa ma las iubita, sa ma las apreciata si imi doresc sa daram zidul caramida cu caramida pentru a descoperi fericirea si linistea la care aspiram toti si dupa care alergam intreaga viata ca dupa niste himere .

Creirul meu e infasat intr-o ceata densa din care nu poate sa iasa, desi imi doresc cu atata disparare. Imi doresc de cativa ani sa reusesc in viata, sa devin independenta, sa devin o femeie puternica pe care toti cei din jurul meu sa stie ca se pot sprijini ori de cate ori au nevoie. Am reusit asta si ma bucur, ma simt implinita, simt ca am realizat ceva cu viata mea si simt ca am atatea de oferit, dar nu am cui, nu am pe cine sa ma bazez, nu ma am decat pe mine si familia mea, familie care ma blameaza de fiecare data cand ies din tiparul lor, fara sa realizeze ca am tiparul meu, fara sa relizeze ca au un copil care tot ce isi doreste pe langa sanatate este sa iubeasca, sa se simta iubita, sa fie intedendenta si sa nu ii fie frica ca cei care ii vor reprosa si critica viata cel mai aspru vor fi proprii parinti.

Simt ca am atatea de oferit si nici o persoana cui sa ii ofer. Nu am un iubit si nu am nici macar o persoana cu care sa pot discuta fara sa ma judece, fara sa imi fie frica ca imi pierd un prieten, fara sa imi fie frica ca maine nu mai raspunde la telefoane, nu am un prieten adevarat in viata mea. Am avut atat de multa incredere in cei din jurul meu si cei din jur nu mi-au oferit decat dezamagire, durere, minciuna si rautate.

Acum nu-mi doresc decat sa rad cu aceeasi pofta cu care radeam in copilarie, imi doresc sa am oameni pe care ma pot baza in jurul meu, imi doresc sa pot discuta cu parintii mei si ca macar ei sa ma accepte asa cum sunt cu bune si cu rele pentru simplu fapt ca sunt copilul lor, imi doresc sa iubesc mai presus de cuvinte, imi doresc sa simt ca inima mea se sparge in mii de bucati de dor, imi doresc un sarut de la un barbat care sa ma iubeasca, sa ma aprecieze, sa ma respecte, un barbat in care sa am incredere si care seara cand ajung acasa sa ma sarute si sa imi zica “buna iubita, cum a fost ziua ta azi?” si mai presus decat orice imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia unita (asa cum este ea, e familia mea, ii iubesc  si mi-o doresc unita) si imi doresc sa imi gasesc un rost in viata.

Pentru a realiza toate astea imi doresc sa daram zidul care l-am ridicat in jurul meu, dar stiu ca nu o sa incep sa daram prima caramida pana nu o sa gasesc acel barbat, acel om care sa imi arate ca exista siguranta si dincolo de zid, doar ca eu nu am gasit-o pana la el.

Am iubit in viata asta o data cu atata pasiune, cu atata putere incat simteam ca zbor, simteam ca totul era ireal si culme este ca si el m-a iubit la fel, poate mai mult poate mai putin, dar s-a terminat si am ajuns la concluzia ca iubirea nu este de ajuns si ca daca ne este scris sa fim impreuna, o sa fim, ca o sa fim peste 1 an, 2 ani, sau 5 ani, asta nu conteaza dar daca ne este scris drumurile noastre or sa se uneasca iar. Tinand cont ca am avut o astfel de iubire nu pot sa nu ma intreb: oare o sa mai iubesc? Oare ma mai poata iubi cineva atat de mult cum a facut-o el? Oare o sa mai rad si o sa mai fiu fericita asa cum radeam si eram fericita cand eram cu el? Oare mi-am ratat sansa la fericire?

Am iubit si am fost iubita in viata asta, chiar daca am pierdut ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat acea iubire, decat o viata fara sa stiu cum e cand iubesti si esti iubit asa, mai bine ca am iubit si am suferit, chiar daca acea durere m-a ingropat de vie, nelasandu-mi nici macar o bruma de speranta. Daca e sa mai iubesc in viata asa cum am iubit atunci o sa ma simt binecuvantata pentru ca am avut ocazia sa iubesc in viata nu o data ci de doua ori si pentru faptul ca o sa stiu cum sa reactionez, o sa stiu cum sa iubesc, cum sa apreciez si mai presus de toate o sa fiu sigura ca daca prima iubire m-a ingropat de vie, a doua m-a dezgropat si m-a aruncat la cer, chiar daca orice urca trebuie sa si coboare, important o sa fie ca am atins cerul de doua ori si sunt putini care fac asta intr-o viata, iar eu am fost una dintre ei. La fel de important este ca daca prima data m-a aruncat la cer dupa care m-a ingropat brusc fara nici o avertizare, fara preaviz, a doua oara o sa aterizez in picioare pentru ca stiu cum este atunci cand norul se disipa, stiu cum este cand simti ca nimic nu te poate opri din cazatura si cel mai important stiu ca daca o sa simt iar asta, o sa fac tot ceea ce tine de mine, tot ceea ce-mi sta in putinta sa nu mai cad, sa nu ma mai ingroape.

Ma uit in oglinda, ma uit la ochii mei tristi si nu ma recunosc, niciodata nu am fost atat de trista, niciodata nu am fost mai speriata, niciodata nu am avut ochii mai umezi ca acum fara ca pe obrazul meu sa curga vreo lacrima. Ma sperie singuratatea la fel de tare cum ma sperie ca as putea fi bolnava de ceva grav, fara cea mai mica sansa de videcare, vreau sa fiu sanatoasa, vreau sa iubesc, vreau sa ma simt iubita, vreau sa fiu alintata si sa alint la randul meu, vreau sa fiu inconjurata de prieteni, vreau sa am incredere, speranta, sansa, dar cel mai important vreau sa simt ca traiesc.

                                   

Plictiseala, speranta si iubire …. ce combinatie!!!!

O stare acuta de plictiseala si dezinteres total pentru toti si toate imi marcheaza existenta zilele acestea. Este sfarsitul lui februarie, afara ninge de parca ar fi decembrie si Craciunul bate la usa.

Imi doresc atat de tare o pauza, un concediu, cateva zile in care sa stau acasa (mai ales pe vremea asta), sa ma uit la filme idioate, cu nasul in plapuma, cu iubitul meu imaginar langa mine si fara grija zilei de maine, cand trebuie sa fac x lucru sau sa ma vad cu y persoana….asa ca pe vremea cand eram in generala sau chiar liceu.

Am o stare relativ buna si cred pentru prima data dupa foarte multa vreme ca o sa fie bine. Sper ca Dumnezeu o sa fie langa mine si o sa lase soarele sa apara si pe strada mea, si o sa ma lase pe mine sa visez la viitor fara a-mi mai face griji in privinta sanatatii sau a locului de munca, pentru ca …… eu chiar cred ca sunt un om bun, cu suflet bun, care merita sa-si intemeieze o familie, si sa-si vada copiii si nepotii crescand. Am invatat foarte multe de la trecut, si le-am invatat pe toate pe pielea mea si mi-a fost greu, se putea mai greu, este f adevarat, dar se putea si mai usor …. Asa ca astazi sper ca o sa fie bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca o sa am in viitorul apropiat sau indepartat lucrul pe care mi-l doresc cel mai tare in viata si de la viata (in afara de sanatate)… o familie.

Dupa ce in we m-am vazut cu un dobitoc care m-a facut sa realizez ca nu am nici un viitor langa el, luni am rupt aproape toate legaturile cu trecutul, ca marti sa rad din toata inima cand mi-am regasit „iubitul” din generala pe facebook, sau cand am primit cele mai dragutze mesaje de la un necunoscut. Astazi sunt bine, si ma bucur de fulgul de nea care mi-a picat pe nas cand am fumat prima tigare la birou, ma bucur de aer ca pot sa-l respir, ma bucur de viata cu speranta ca o sa fie totul bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca ce a fost rau a trecut,…..ma bucur ca traiesc.

Nu stiu ce imi rezerva viitorul, si sincera sa fiu nici nu ma intereseaza! Sanatoasa sa fiu, restul….peste restul o sa trec, caci sunt puternica, caci iubesc viata, caci iubesc lucrurile bune si frumoase, oamenii buni si sinceri, iubesc iarna caci imi aduce zapada, iubesc vara caci imi aduce marea, iubesc primavara caci pot sa miros freziile, iubesc toamna caci imi aduce covorul de frunze la picioare si cele mai minunate culori atunci cand ma uit in departare, iubesc familia in care m-am nascut pentru ca mi-a dat viata si pentru mi-au oferit un loc pe care sa-l numesc „acasa”, iubesc aerul pe care il respir in fiecare clipa pentru ca nu ma lasa sa mor, iubesc bataile inimii la sistola si asistola pentru ca imi aduc speranta, iubesc ca exista Dumnezeu pentru ca imi aduce credinta in El, in mine, in oamenii care ma inconjoara, in ziua de maine, in TOT.

Asa ca …. Azi e o zi buna in care plictiseala nu ma lasa sa imi vad de munca, speranta ma face sa visez cu ochii deschisi la viitor, iar iubirea …… iubirea e iubire!

"You can tear me apart, you can rip me to pieces, try breaking me down but I'll never be beated
You can say that you won but I'll never believe it, 'cause I can't be defeated
Made a mistake, swore I'll never repeat it, lost my heart for a second but it never stopped beating
I smile through the tears so the way that I see it, I can't be defeated"

I`m lost!!!

Ma gasesc int-o perioada a vietii mele in care totul este incert, nimic din ce ma inconjoara nu este concret. Sanatoasa nu stiu daca sunt, demisia mi-am depus-o de 2 ori intr-o saptamana, seara ajung acasa si sunt singura, nu am pe nimeni care sa ma astepte, care sa se bucure ca ajung acasa, care sa ma ia in brate si sa ma sarute. Ma simt depasita de situatie, ma simt debusolata si culmea e ca busola mea este atat de magnetizata incat se invarte cu o viteza ametitoare, atat de ametitoare incat creaza haos.

Eram o persoana optimista si plina de viata, iar acum parca viata s-a scurs si optimismul s-a evaporat. Imi doresc de cativa ani sa fiu sanatoasa, as da orice sa stiu ca sunt sanatoasa, si sincera sa fiu nu as regreta nimic….nici ca sunt singura, nici ca nu am nimic al meu, nici ca nu am alte motive decat sanatatea sa ma bucur de viata.

Ma gandesc ca ma lupt si nu stiu de ce, pentru ce, pentru cine. O data, nu acum mult timp ma luptam pentru mine si imi era bine, eram linistita, eram fericita, eram…..eu. Acum eu am cam disparut din peisaj si cum poti sa treci prin toate, peste toate stiind ca fara tine….totul e haotic, e pierdere de timp, e durere?

Ma trezesc din ce in ce mai trista, mai pustie, mai fara vlaga, mai fara speranta. Sunt inconjurata de oameni care imi tot spun ca imi sunt prieteni, dar uita in permanenta semnificatia cuvantului, folosind astfel cuvinte mari pe care nu le inteleg, nu pot sa le inteleaga sau nu vor sa le inteleaga.

Nici sa gandesc parca nu mai pot, parca nu mai am cu ce…si culme este ca stiu ca nu sunt asa, stiu ca sunt o femeie inteligenta, o femeie cu capul pe umeri, sincera, pe care te poti baza, o persoana care este vesela, optimista si plina de viata…..si cu toatea astea….ma intreb: daca stiu ca sunt asa……de ce am starea asta de kkt? De ce nu ma pot regasi? De ce imi este atat de greu sa ma ridic din mocirla in care am intrat?

Am primit un sfat „sterge toate legaturile cu persoanele din trecut, care te-au facut sa suferi”.

Poate ca asta este excat lucrul de care am nevoie, poate ca asa as avea sanse sa ma regrupez si sa ma adun, pornind astfel catre un viitor incert, dar care macar este viitor.

Cum spuneam….mult haos si parca nu mai pot gand, nici sa scriu lucruri pe o hartie coerent nu mai pot!