ICAMMDD

Increderea. Ce concept puternic, ce aplicabilitate firava si ce dezamagire profunda poate provoca incalcarea acestui concept.

Comunicarea. Cata necesitate avem de ea, cat de putini stim sa o folosim corect si cat de interpretabila este lipsa ei.

Asumarea. Caracteristica din ce in ce mai rar intalnita in lumea in care nimeni nu isi mai asuma consecintele propriilor fapte, cuvinte, decizii. 

 Minciuna. Chiar si atunci cand continutul este nesemnificativ, durerea este inconfundabila si uneori inegalabila la aflarea ei. 

 Manipularea. Iscusinta de care trebuie sa dai dovada in arta manipularii se ridica la grad de arta, in general este folosita doar de catre maestrii. 

Dezamagirea. Apare cel mai frecvent in urma “procedeelor” de minciuna, manipulare, incalcare a conceptului de incredere dar si in lipsa "procedeului" de asumare. 

Durerea. Sentimentul suferintei fizice, morale sau uneori a mixului dintre cele doua, ce poate destabiliza in anumite situatii si cel mai puternic om.

Error to original coordinates

Nimic de pierdut, nimic de castigat! Cat de stupid! Ma hotarasc sa intredeschid usa si sa ma uit dincolo de ea. Simt aerul rece care intra prin deschizatura si incepe lupta! “Ce faci? De ce o faci? De ce o deschizi? Aici esti in siguranta! Inchide usa aia si stai aici unde este liniste, unde esti in siguranta, unde nimeni si nimic nu te poate rani”. Ma opresc, fara a o deschide mai mult, dar si fara a o inchide in urma mea. Usa ramâne asa, eu continui sa simt aerul rece si mi se face pentru prima data, dupa multa vreme, dor. Dor sa ating, sa fiu atinsa, dor sa sarut, sa fiu sarutata, dor sa simt si sa fiu simtita, mi se face dor de…doi. Ma gandesc ca este o senzatie de moment, ca asa se intampla cand iti revezi partile umane pe care le-ai renegat si le-ai asuprit atatia ani. Ma gandesc ca dupa atata vreme, dupa atata lupta,  toate astea aduc dupa sine control, aduc posibilitatea de suprimare rapida a sentimentelor ce te fac vulnerabil. Ma gandesc ca obisnuinta ingenuncherii sentimentelor este atat de puternica, incat oricine intra pe acea deschizatura, pe acea mica si insignifianta distanta dintre toc si usa, poate fi imbracit cu repeziciune si fara efecte negative asupra sinelui. Gresesc! Estimez gresit distanta, sistemul de aparare, capacitatea de control si pana apuc sa realizez ca pe acea deschizatura poate intra cineva, sunt deja dezarmata, ranita, dezamagita si trista. Aud in fundal, cum se repeta ca un disc stricat “daca nu ai asteptari de la cineva, nimeni nu te poate dezamagi” si ma regandesc in mod automat la moment. Momentul in care puteam alege linistea si siguranta, momentul in care credeam ca am controlul si realizez ca durerea dezamagirii vine fara doar si poate de la mine, de la om. Realizez ca nu sentimentele dor ci dezamagirea omului. Dezamagirea mea raportata la mine, pentru ca am crezut ca pot controla si pot suprima mai repede decat o adiere de vant sentimentele. Dezamagirea mea raportata la omul intrat prin deschizatura. Dezamagirea mea raportata la omul care a jucat un simplu rol pentru el. Dezamagirea fata de incapacitatea mea intelectuala de a nu intelege rolul si cu atat mai putin scopul rolului jucat. “Pagubele” au fost produse, trecutul a fost scris, prezentul este trait, iar viitorul….viitorul inchide usa!

Eroare la coordonatele originale

Back to the past!

Am auzit de multe ori  expresia "de cate ori iubesti este prima data cand ai iubit", dar niciodata nu am crezut in ea si nu o sa pot crede vreodata in ea. Eu cred ca de fiecare data cand iubesti, iubesti alt fel, iubesti in alt mod, iubesti o persoana complet diferita, iubesti un om ce nu l-ai cunoscut pana in acel moment si iubesti un om ce abia il descoperi, deci iubirea nu are cum sa fie la fel si nici nu poate fi prima, decat daca ai 16-18 ani si este cu adevarat prima data.

Am iubit de 2 ori in viata asta si de fiecare data a fost diferit, de fiecare data am cazut si cu toate astea, mai greu sau mai usor de fiecare data am luptat din greu cu mine sa ma ridic.

Prima data aveam 23-24 ani si a fost acea iubire ce iti taie respiratia, acea iubire la distanta, ce te face intai sa ii cunosti mintea si sufletul si abia apoi iti dezvaluie trupul si placerile pe care ti le poate aduce acesta. A fost unic, inexplicabil, pasional, dureros, umilitor si cu toate astea minunat. Desi in lunile imediat urmatoare dupa despartire (vreo 6...mai mult sau mai putin) am inceput o noua relatie cu un barbat cu care am stat 3 ani, peste el, peste relatia noastra am trecut dupa multi ani. De fiecare data cand eram intr-o relatie gandul meu zbura la el si mereu tacit mintea si sufletul meu comparau acea persoana din trecut cu acea persoana din prezent. Pe la 30 de ani, dupa o perioada de cativa ani de agitatie continua si cautari permanente ale cailor verzi pe pereti am luat o pauza de la lume. Mi-am inchis contul de facebook, mi-am schimbat numarul de telefon, mi-am serbat zilele de nastere, de nume, sarbatorile cu familia si m-am inchis in casa pe canapea seara de seara aproape un an de zile pana cand am crezut si am simtit ca sunt pregatita sa ies iar in lume. In anul in care am implinit 31 de ani, in decembrie mai exact eram iar inconjurata iar de oameni, majoritatea noi. Si asa l-am cunoscut pe el, si nu ma gandeam vreodata ca un barbat ca el o sa se uite la mine. Dar a facut-o, s-a uitat la mine si atunci, in acel moment mi-a intrat prin pupila, prin retina si mi s-a impregnat fix in inima. Am stiu, am simtit, am gandit din acel moment ca nu este ceea ce imi trebuie si ca trebuie sa stau departe de el, dar cu toate astea, dupa luni de lupta cu mine, luni in care totul in viata noastra a fost un haos, mi-am incalcat mandria, ratiunea si l-am cautat. Am inceput cea mai frumoasa, furtunoasa, prosteasca, nesabuita, tampita, unica relatie ce o pot avea doi oameni. Desi ratiunea ne spunea "nu", pentru noi totul era "da" si nimeni si nimic nu conta decat noi, sau cel putin asa credeam. Dupa ani de stat impreuna, ani in care am avut momentele noastre magice dar si momentele noastre groaznice totul s-a terminat. Pe cat de fulgerator a incepu, pe atat de incet, dureros si umilitor s-a terminat. II dadusem tot! Ii dadusem parti din mine pe care nu stiam ca le am, ii dadusem toate principiile, toate visele, sperantele, trairile, tot ce insemnam eu fizic, psihic, sentimental, uman, iar el ma umilise si ma jignise asa cum nu am crezut ca o sa o poata face cineva. Au trecut doi ani si nu pot uita nimic din tot ceea ce s-a intamplat, nici bun, nici rau. Nu a fost singurul vinovat, a fost nevoie de doi sa distrugem ceea ce am avut, dar cu toate astea cred cu tarie ca nu meritam toate acele momente cumplite in care nu stiam cu sa plec din ceea ce stiam, vedea, simteam ca este toxic. Ziua in care a plecat de acasa a fost una din cele mai triste zile din viata mea, dar niciodata pana atunci nu ma simtisem atat de eliberata, atat de libera, atat de linistita. Cred ca am stiut in secunda 1 in care a inchis usa, ca nimeni si nimic nu o sa redeschida acea usa. Am incercat in mod sincer sa ne regasim, dar ne intorceam mereu la acele discutii, certuri, vorbe dureroase ce imi aduceau in permanenta aminte de linistea simtita in ziua aceea in care a plecat si usa s-a inchis in spatele lui. Nu o sa plece niciodata definitiv din viata mea, decat atunci cand unul dintre noi o sa inchida ochii in somnul de veci, dar nici nu o sa mai aibe ceva de spus, care sa conteze in mod real pentru mine si pentru relatia dintre noi ca adulti. Nu il pot ierta, nu acum, si nu ii pot oferi acea prietenie pe care si-o doreste de la mine, nu pentru ca nu vreau si pentru simplu fapt ca nu pot. Mereu imi spune ca s-a schimbat, dar toate discutiile noastre imi demonstreaza contrariul. Ma acuza in permanenta ca nu il pot ierta pentru ca il urasc, fara sa constientizeze ca nu acesta este motivul, fara sa realizeze ca undeva, candva, cumva m-a stricat si a stricat o parte din mine ce nu poate fi reparata cu iertare, cu cuvinte sau gesturi ci cu timp. Nu imi pot cere iertare pentru modul in care aleg sa repar ceea ce el a stricat, nu pot si nici nu vreau. M-am pierdut pe mine cu el, pentru el, langa el si ma chinui de 2 ani sa ma regasesc. Partial reusesc, partial inca lupt pentru a recupera din mine acea parte ce i-am dat-o lui si ce el nu a stiut sa o pastreze.

Astazi nu pot sa te iert si asa cum pot, cum stiu, aleg sa traiesc, sa simt, sa gandesc, sa vad doar ceea ce este frumos in viata si ma aleg pe mine!

Ieri

Ma uit la tine fara sa te privesc. Ai trecut pe langa mine ieri, treci astazi si ajung sa sper ca o sa treci si maine. Astazi s-a transformat in ieri, ieri s-a transformat in alaltaieri si am inceput sa uit cate astazi si cate ieri au trecut. Imi fac curaj si te privesc! Te privesc, ma uit la tine si incep sa ratacesc printre mii de ganduri, de cuvinte, de trairi si sentimente fara sa spun nimic. Astazi, ieri au "sedimentat" sentimente ce nu credeam ca exista, ce nu voiam sa existe, ce credeam ca le sterg la final de fiecare azi. Imi fac curaj si iti soptesc ca sunt aici. Te opresti! Ma vezi, ma privesti si imi zambesti. Ma iei de mana, eu iti soptesc ca nu o sa te ranaesc, te sarut si pleci. Trece astazi, astazi se transforma in ieri, ieri in alaltaieri si tu iar nu ma vezi, nu ma privesti. Imi fac curaj, te privesc, iti zambesc si parca iti soptesc fara sa spun nimic ca te privesc. Astazi, tu te opresti! Ma vezi! Ma privesti, imi zambesti, ma saruti si vrem. Ne vedem, ne atingem, ne bucuram de astazi, de acum si suntem noi. Zambim, dansam, simtim, traim, dorim. Ma privesti, te privesc, ma doresti, te doresc, ma ai, te am. Ma sperii de tine, te sperii de mine, ne speriem de noi, de voi, de tot si stam. Eu, tu, el, ea, noi, voi prea multe ieri si prea putine azi. Iti dau azi, imi dai azi si te intorci la ieri. Vrei ieri, vrei azi, dar pentru noi ieri si azi sunt diferite, sunt alte zile, alte ore, alte momente, alte sentimente, alte trairi. Ne intoarcem iar la ieri cand nu ma vedeai, cand te vedeam, doar ca acum tu stii ca te vad, ca te privesc, ca vreau, ca vrei, ca azi devine ieri, si ieri devine prea multe "ieri".

 Te iert! Ma ierti! Te iert pentru ca ma vrei, ma doresti, ma ai, dar nu poti. Ma ierti pentru ca te vreau, te doresc, pentru ca te am, pentru ca .... restul il cunosti.

Love! The other name of happiness

Sunt gemeni si se spune ca gemenii iubesc de trei ori in viata (norocosi mai suntem :) ). Am iubit de doua ori cu toata fiinta mea in viata asta de muriotare si pot spune ca am invatat multe, ca mi-am conturat si definit caracterul, ca stiu acum cine sunt, ce vreau si cum vreau, dar cel mai important...abia astept sa iubesc si a treia oara :)) si sper ca de data asta, o sa stiu exact ce am de facut, cum trebuie sa fiu, sa ma comport, ce trebuie sa accept si ce nu, cu ce trebuie sa ma multumesc si cu ce nu.

Am iubit, iubesc si o sa iubesc, pentru simplu fapt ca iubesc sa iubesc! Asta nu mai este un secret pentru mine si cred ca asta nu este un secret nici pentru cei apropiati mie. Asta nu inseamna ca iubesc pe orice, pe oricine imi da atentie, sau se uita la mine, sau imi vorbeste frumos. Pentru mine nu exista sentiment mai suprem decat acela de a iubi si de a simti ca sunt iubita. Pentru mine definitia iubirii este urmatoare: se ia sentimentul de dorinta permanenta de a fii langa cel pentru care ai sentimente, se adauga dorul atunci cand esti departe de el/ea, plus zambetul tamp si fara explicatie pe care il ai pe moaca atunci cand ii auzi glasul, cand ii vezi ochii, cand ii mangai fata la care plusezi cu o dorinta inexplicabila de a il/o saruta non- stop, a ii simti pielea pe pielea ta si rezulta o stare de bine, rezulta fericirea, iar persoana care te face fericit/a este persoana pe care o iubesti. A iubi inseamna sa fii prezent langa cel drag, chiar si atunci cand nu esti langa el, iar atunci cand spui "te iubesc" simti un gol in stomac, un nod in gat, palmele iti sunt transpirate, inima iti bate cu putere si simti un "fior" pe sira spinarii, seamana cu un atac de panica :), doar ca in loc sa cazi lat aproape mort pe podea, zambesti din tot sufletul si radiezi fericirea prin fiecare por, fiecare fir de par, fiecare celula. Cand iubesti este vorba de chimie, de atractie, de ceva ce face click si in mod inexplicabil, te simti atras, intrigat si in acelasi timp familial cu cel de langa tine.
Intr-o relatie trecem prin toate etapele si toate starile. Plecam de la dorinta, fericire, bucurie, iubire.
Ajungem mai repede sau mai greu la sentimentul de apartenenta, dependenta, coexistenta, existenta. Iar de aici incolo apare "daca": daca ne-am "ajustat" pe noi pentru a face relatia sa mearga desi eram constienti de diferentele si de lipsurile dintre noi ajungem sa simtim dorinta de independenta. Atunci cand nu reusim sa ne redobandim independenta...apar omisiunea, manipularea adevarului, minciuna si uite asa sfarsim prin a simti ura, dispret, dezgust pentru ca am lasat sa apara acele sentimente care ne-au adus aici si pentru ca am lasat un "daca" sa ne conduca viata.
Am fost mereu de parere ca daca ceva nu merge, daca simti nevoia sa te sarute o alta persoana decat cel/cea cu care ai o relatie, daca simti nevoia de atingerile altuia/alteia inseamna ca ceva nu merge.
Daca ai ajuns aici, ai urmatoarele variante:
1. Dai inainte cu tupeu si mergi pe principiul "atata vreme cat ea/el nu simte, cat acasa ne intelegem si suntem fericiti <<atat cat suntem noi de fericiti, cat putem>> dar suntem, ce rost are sa stric asta pe ceva ce nu stiu daca o sa mearga?" Sau si mai simplu spus "de ce sa dau pasarea din mana pe cioara de pe gard?"
2. Sunt oameni care asa traiesc, avand o relatie acasa si multe altele paralele/simultant, partenerii stiu despre asta, sau au si ele astfel de relatie si accepta, se accepta reciproc. Sunt astfel de relatii si nu trebuie sa le judecam, nu te poti .... pe fericirea unui om, chiar daca tu nu intelegi cum functioneaza, consoleaza-te cu ideea ca nici nu trebuie.
3. Iti dai seama ca ceva lipseste, iti asumi ceea ce simti, ceea ce vrei, ceea ce iti doresti, eventual ceea ce ai facut, ii spui persoanei de langa tine si incercati sa rezolvati toate problemele. Dar asta inseamna ca sunteti 100% sinceri si va asumati tot, absolut tot, de la cel mai marunt gand, gest si actiune, la cel mai indraznet gand, gest si actiune.
4. Iti dai seama dupa discutiile avute, ca ceva tot nu merge, ca ceva lipseste, au existat discutii pe tema asta, lucrurile sunt ok, dar cu toate astea, tu iti doresti ceva mai mult, ceva tot lipseste, tu tot vrei sa vezi, sa saruti, sa atungi o alta persoana decat pe ea/el si atunci este clar ca este timpul sa va vedeti de drumurile voastre. De ce? Pentru ca viata este scurta, si este datoria noastra sa fim fericiti, sa iubim, sa dorim persoana de langa noi si este datoria noastra fata de noi sa simtim asta in fiecare zi a vietii noastre, pentru ca nimeni nu merita sa fie mintit/a, pentru ca nimeni nu trebuie sa se multumesca cu putin, nimeni!

Asa ca...gaseste curajul in tine pentru a gasi fericirea si pentru a iubi.

My Enemy

Ultimii ani si-au lasat o amprenta vizibila asupra mea si m-au transformat fizic, psihic si sentimental. Am ajuns sa ma uit in oglinda si in loc sa imi vad tristetea si defectele, am inceput usor, usor sa imi vad calitatile. Nu a fost usor sa ajung aici, nu este usor nici sa ma mentin, dar o fac totusi, cu o usurinta care ma surprinde si pe mine. Oamenii care mi-au tranzitat viata, deloc putini, m-au obligat sa ma trezesc la realitate si sa invat cat pot de multe despre mine, intr-un timp extrem de scurt. Oamenii sunt rai, pesimisti, manipulatori, parsivi, mincinosi, egoisti, insensibili si razbunatori. Dar sunt asa pentru ca asta aleg ei, pentru ca asa vor ei sa fie, pentru ca dintr-un motiv doar de ei stiut, Cred ca asta ii apara de realitate, de obstacole, de durere, de esec, cred ca asta ii face sa iasa in evidenta fara sa realizeze ca tot ce iese in evidenta este ceva atat de urat, incat ajung la final ca odata cu ura pe care o au asupra oamenilor ce ii inconjoara, sa se urasca cel mai tare pe ei insasi. Nu vreau sa fiu asa! Vreau sa fiu eu! Da, am si eu momente in care sunt trista si pot spune cu mana pe inima ca trec prin cea mai urata, dureroasa, debusolanta perioada a vietii mele, dar cu toate astea aleg sa fiu fericita, buna, optimista, sincera, aleg sa iubesc, sa cred, sa visez, aleg sa fiu o femeie frumoasa, asumata, increzatoare in ea si stapana pe propriul destin. Am ajuns la concluzia ca ne croim singuri soarta, ca viata este un dar ce trebuie acceptat, dar cu toate astea cred ca indiferent ce si cum, unele lucruri or sa iasa pana la urma asa cum trebuie sa iasa, de parca asa au fost menite sa fie. Asa ca, nu imi ramane decat sa ma bucur de aceasta calatorie prin viata, nu imi ramane decat sa rad, sa zambesc, sa dansez, sa iubesc, sa visez cat pot si daca ceva bun se va intampla, daca cineva va trebui sa intre in viata mea sau va trebui sa iasa din ea, o va face indiferent de ceea ce spun, ce fac, ce imi doresc etc. Eu nu  pot decat sa ma bucur de ce am acum, nu pot decat sa iau fiecare zi asa cum vine si sa profit la maxim de ea. Consider ca am obligatia ca seara cand pun capul pe perna, sa nu vad partea negativa, evenimentele nefericite din timpul zilei, am obligatia sa vad partea frumoasa, momentele fericite si persoanele dragi mie, care sunt acolo indiferent ce si cum, si care imi alina sufletul, mintea, viata, existenta.

Nu mai imi fac planuri, nu mai caut fericirea in altii, cred cu tarie ca daca cineva sau ceva este pentru mine, o sa fie. Cred ca daca cineva ma vrea, ma vede si daca ma merita, ma are. Nu o sa mai renunt la mine, nu o sa ma mai devalorizez, nu sunt o optiune, nu sunt a doua optiune, sunt unica, sunt o femeie misto :) sunt o femeie stapana pe viata ei, care stie ce vrea, ce merita si ce are de oferit. Nu o sa ma mai schimb pentru nimeni, nu o sa mai fac compromisuri! Compromisurile te fac sa uiti de tine, de cine esti, de ce vrei, de ce meriti. Compromisurile te fac sa te devalorizezi, te fac sa suferi pentru ca adevarul este, ca in viata poti fugi de multi si de multe, dar nu poti fugi de tine. Adevarul este ca indiferent cat de multe compromisuri faci in viata, in realatii, mai devreme sau mai tarziu de intors la tine, tot te intorci, iar cand o faci, cand faci un pas inapoi si vezi ce s-a intamplat in "perioada de compromis", cat efort ai depus pentru ceva ce nu trebuia sa depui efort, realizezi cat esti de trist, cat esti de frustat, cat esti de pierdut si cat de mult ai decazut fata ta.

As vrea ca oamenii  sa inteleaga ca fericirea exista in fiecare lucru marunt ce ne inconjoara. As vrea sa inteleaga ca daca in viata ajungi sa faci compromisuri atunci cand ar trebui sa fie totul natural si firesc, daca ajungi sa minti, sa tradezi, sa manipulezi, sa inseli este mai mult decat evident ca esti nefericit si nu poti trai in nefericire. Tu ca om, mai devrem sau mai tarziu trebuie sa iti doresti sa fi fericit, sa zambesti, sa te bucuri. Trebuie sa iti dorest sa te intorci la tine si atunci, abia atunci realizezi ce ai pierdut, cat ai pierdut atat din lume, dar mai ales din tine si tot atunci realizezi, ca tu esti si ai fost propriul tau inamic!

My best friend

Toti avem cel putin o persoana despre care putem spune ca este "prietenul sau prietena noastra cel/cea mai buna". Cine este aceasta persoana pentru mine? Simplu, scurt si la obiect, aceasta persoana pentru mine este Mish. Unele persoane ii spun Ana, altele ii spun Mihaela, dar eu...de cand a venit neinvitata la petrecerea mea de 18 ani si pana in ziua de astazi, eu i-am spus Mish. Imi aduc si acum aminte cand am vazut-o in rochia ei galbena, lucioasa, mulata intrand in casa, exact in ziua in care faceam 18 ani si ma gandeam "a venit si asta neinvitata" si imi aduc aminte de prima tigare fumata impreuna pe scarile blocului, ea ascunsa dupa visin sa nu o vada ai ei si eu sub vita de vie sa nu ma vada ai mei.            
Imi aduc aminte cand fara sa ne spunem nimic, am facut pactul de a fi mereu sincere, mereu deschise, mereu obiective, mereu prietene una cu cealalta. Imi aduc aminte cand ne-am promis, adolescente fiind, ca cea care se casatoreste prima ii va fi nasa celeilalte si ii va boteza copilul. Imi aduc aminte momentul in care am sunat-o la 12 noapte, plangand si negasindu-mi locul in lume, iar ea s-a ridicat de langa barbatul ei si a venit sa ne intalnim "la locul meu" fara ca macar sa ii cer asta. Imi aduc aminte de cate ori m-a luat in brate si mi-a dat puterea sa merg inainte atunci cand pur si simplu rataceam singura pe holurile vietii. Am fost la mare impreuna, am fost la munte impreuna, am fost in cluburi, pe stranduri, ne-am trait viata si ne-am distrat in viata asa cum putini stiu sa o faca, iar dupa fiecare experienta traita de-a lungul timpului, la sfarsitul zilei am ramas prietene.

Nu ne vedem des, nici macar nu vorbim zilnic sau saptamanal, dar de fiecare data cand una din noi are o veste majora, cand una dintre noi are un prag de trecut sau un eveniment de sarbatorit suntem una langa cealalta neconditionat si indiferent de timp, spatiu, bani, barbatii din viata noastra sau problemele pe care le avem. De fiecare data cand ne auzim la telefon sau ne vedem, chiar daca a trecut o perioada lunga, reluam legatura exact din acelasi loc, in exact acelasi mod si cu exact aceeasi sinceritate. Intre noi nu exista comparatii, intre noi nu exista minciuna, intre noi nu exista invidie, competitie sau ura, intre noi nu exista sa ravnim una la ce are cealalta sau sa ne comparam una cu cealalta, intre noi exista doar o simpla si frumoasa prietenie bazata pe respect, incredre si obiectivitate. Ea mi-a fost si imi este sora, mama, tata, prietena, psiholog, si confident.
Ne cunoastem de cand eram copile, nu cred ca aveam mai mult de 8-9 maxim 10 ani, de la 18 ani, cand amandoua eram 2 adolescente tampite pe care nu le intelegea nimeni am devenit cele mai buna prietene, acum la 31 de ani, cand suntem femei in adevaratul sens al cuvantului suntem in continuare cele mai bune prietene si ne bazam una pe cealalta fara teama, fara frica, fara regrete si fara sa ne judecam sau sa ne blamam una pe cealalta. Ne sustinem una pe cealalta, ne incurajam si ne sfatuim. Poate unii nu cred si nu inteleg ca pot exista si astfel de prietenii, dar credeti-ma ca exista. Nu spun ca noi nu ne-am certat, nu ne-am jignit si nu ne-am blamat, ca am facut asta slava Domnului, spun doar ca ne-am maturizat impreuna, ne-am acceptat una pe celalta asa cum suntem si ca prietenia noastra a rezistat si exista pentru simplu motiv ca noi vrem sa existe, pentru simplu motiv ca noi am crezut una in celalta si nimeni si nimic nu a putut rupe, destrama aceasta incredre.
Nici o relatie in lumea asta, indiferent de natura ei nu o sa reziste fara incredre, intelegere si mai ales respect, iar noi doua, in relatia noastra de prietenie, le avem din belsug. Imi doresc ca si in relatia pe care ea o are de 9 ani si in relatia pe care eu o am de 4 luni sa avem amandoua parte de exact aceleasi lucruri si imi doresc ca peste 30 de ani, cand o sa fim amadoua babute......sa iesim cu nepoteii in parc, sa depanam amintiri, sa radem si sa zambim ca desi timpul a zburat, noi "l-am dovedit" si  prietenia noastra a ramas (asta sperand ca o sa se intoarca din tarile "calde" unde urmeaza sa plece, daca nu...tot o sa ne mai vedem :) )
Banuiesc ca s-a inteles si ca se intelege ce vreau sa spun, dar pentru orice eventualitate, iti spun "Multumesc Mish ca m-ai ajutat, m-ai sustinut si m-ai ridicat de cate ori am cazut, multumesc ca m-ai suportat (stiu cat de greu de suportat si dificila sunt), multumesc ca ai avut incredre in mine, multumesc ca ai avut curajul sa-mi spui mereu ceea ce crezi, ce gandesti fara menajamente si iti multumesc pentru prietenia pe care mi-ai dat-o si pe care sunt mandra sa spun ca o avem. Multumesc!"

Optiunea corecta

Cand vezi, auzi sau pur si simplu afli ca in opinia anumitor persoane (deloc neimportante), in viata iubitului tau tu nu esti "optiunea corecta", indiferent cat de slab sau puternic esti, lumea ta se cutremura. Niciodata nu esti pregatit sa auzi, sa simti, sa vezi ca persoana pe care o iubesti, poate fi de acord, chiar si pentru o fractiune de secunda cu afirmatia cuiva, ca tu nu ai fii "optiunea corecta" pentru el. Plecand de la minciua, tradare, paranoia, usi ale trecutului lasate deschise, imperfectiunea de a fi om,  descoperi pe parcursul drumului acesta anevoios care este "viata" ca orice ai face si oricat ai zice nu esti niciodata cu adevarat pregatit pentru ce este mai rau, sau pentru dezamagiri, in realitate niciodata nu esti pregatit, in realitate este tot o surpriza si in realitate tot suferi (asta daca ai inima). Nu spun ca sunt perfecta, departe de mine aceste ganduri, de fapt niciodata nu am spus ca sunt bine cu atat mai mult ca sunt perfecta, am spus ca sunt cel mult ok, dar totusi...nu poti sa nu te intrebi unde ai gresit? Nu ma refer la greselile pe care le faci in viata de cuplu, sau la greselile banale de zi cu zi, ma refer pur si simplu la...plm...ma gandesc la faptul ca in mintea mea haotica nu imi trec decat urmatoarele ganduri cu legatura la aceste persoane care ma vad o optiune incorecta, si anume: "am facut tot ceea ce a trebuit si ce am putut sa ii ajut pe acesti oameni, am incercat sa le fac toate poftele, am dat de la mine ca sa aibe ei, i-am sustinut, nu le-am umplut capul cu problemele mele, dar recunosc ca, mi-am tinut iubitul aproape de mine si departe de ei, prin faptul ca am vrut sa stau singura cu el si numai cu el...iar ei acum il "incurajeaza" sa fim impreuna spunandu-i: "eu inca astept sa faci optiunea corecta pentru tine". Serios! Atat de multa "afectiune si respect" aveti voi pentru mine? Asa il incurajati voi? Ce frumos!

Plm...nici nu stiu de ce ma mai agit, dar stiu sigur ca sunt dezamagita, ca ma doare, ca ma afecteaza, ca ....nu stiu...nu mai stiu nimic. 

Chiar asta suntem unii in vietile celorlalti? Chiar suntem niste "optiuni"? Chiar totul intr-o relatie se bazeaza pe a fi, sau a nu fii "optiunea corecta" in viata partenerului tau? Chiar trebuie sa luam in calcul toate persoanele care ne spun ca suntem "optiunile" corecte sau incorecte in viata partenerilor nostrii sau ei in viata noastra? Si cum poate un om sa spuna despre un alt om daca este sau nu "optiunea corecta" pentru cineva, atata timp cat nici macar nu s-a chinuit sa faca un efort sa cunoasca aceea persoana din simplu motiv ca este neimportanta sau ca este o alta "jucarie" sau pentru ca este pur si simplu "o alta fara esenta"??? Totusi nu vorbim despre masini, motociclete....despre lucruri, vorbim despre persoane, care respira, care au minte si mai ales care au suflet. Oare ar trebui sa imi fie mie rusine in fata lor sau lor in fata mea? Plm de intrebari....

Scurt si la obiect!

Ma simt incoltita, ma simt mica si neputincioasa. Ascult aceeasi melodie pe repeat de dimineata, si simt cum ma inchid din ce in ce mai mult in mine. Simt, cum in loc sa ma relaxez si sa ma deschid, ma retrag usor, usor precum un melc in propria carapace si privesc prin usa intredeschisa la tot ceea ce se intampla si in loc sa imi fac curaj si sa o deschid, parca usor dar sigur o inchid in urma mea. Ma simt acuzata pe nedrept, ma simt incoltita, ma simt "gresita", ma simt tradata si mintita. Simt ca toate principiile dupa care am trait sunt gresite, simt ca tot ceea ce am incercat sa fac pana acum a fost si este in zadar. Simt ca trecutul este mai puternic decat prezentul, simt ca trebuie sa lupt iarasi cu el si cu mine si ca nu mai am putere, nu mai am vointa, nu mai am tarie sa o fac. Nu am incredere, nu am speranta, nu am vointa, de fapt...tot ce am acum este o durere si o dezamagire pe care nu le pot descrie in cuvinte.

Cred sincer ca problema principala sunt eu. Am trait atat de mult singura, am fost atat de multa vreme independenta si am fost atat de mult dezamagita incat pur si simplu nu mai am incredere in oameni. Partea mai trista este ca oricat de mult as incerca si oricat de mult as vrea, nu pot sa spun cuvintele "am incredere in tine". Poate ca simt in fiecare clipa ca ceva nu este ok, ca ceva nu este cum trebuie si ca mi se ascunde ceva din cauza ca sunt eu paranoia....sau poate ca pur si simplu sunt nebuna!

Nu mi-am trait niciodata viata dupa cum mi-au planificat-o altii, nu am facut niciodata ce mi-au spus parintii, prietenii, cunostintele. Toata viata am luat singura decizii si am suportat consecintele fara sa ma vait, pentru ca stiam ca mi-am urmat propria minte si propriele sentimente, astfel traindu-mi in mare parte viata mea si nelasand pe nimeni sa o traiasca in locul meu. Nu vreau sa fac cum imi spun altii, nu vreau sa imi traiesc viata in functie de dorintele si necesitatile celorlalti, vreau sa imi traiesc viata in functie de cerintele si necesitatile mele, si daca Dumnezeu imi ajuta in functie de cerintele lui si de cerintele copiilor nostrii, in nici un caz dupa cerintele parintilor, prietenilor, nostrii

Despartirile sunt grele!

Despartirile sunt intodeauna grele si dureroase indiferent de natura lor, indiferent de durata relatiei cu persoana de care te-ai despartit, si indiferent de ce spun cei din jurul nostru. Astazi, trag aer adanc in piept, oftez, ma ridic, ma scutur si merg mai departe. Cred ca ultimele zile, au fost unele dintre cele mai grele din viata mea. Mi-am luat "la revedere" de la un barbat cu care am locuit in casa in ultimele luni si m-am vazut nevoita sa-i spun "la revedere" pentru totdeauna unui om bun, unui om care si-a trait viata la maxim si care a facut tot posibil ca viselel lui sa devina realitate, unui om care mi-a facut cunostinta cu Alex si care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. L-am iubit pe Alex, il iubesc si acum, dar s-a terminat si doare, dar datorita disparitiei lui Dragos si a durerii simtita de Lucretia, i-am spus pentru ultima data lui Alex ca il iubesc, ca imi este dor de el, ca il vreau langa mine, cu mine in fiecare secunda si acum, in momentul asta stiu ca am incercat totul si acest lucru ma face sa ma simt impacata cu mine, stiu ca am incercat si stiu ca daca in secunda urmatoare plec, eu am spus totul, am incercat totul si nu am nici un regret in ceea ce il priveste.

Este atat de ciudata viata! Acum esti si in secunda urmatoare nu mai esti. Ne simtim doborati si trantiti la pamant de relatii esuate, de situatii de kkt din care nu vedem nici o iesire, si uitam cu desavarsire sa ne bucuram de viata. Viata este un cadou, nu este ceva ce ni se cuvine. Daca am invatat ceva din disparitia brusca si prematura a lui Dragos, am invatat sa nu imi mai fac planuri, am invatat sa fac ceea ce simt, cand simt, cum simt, am invatat sa am grija de inima mea si am invatat sa pretuiesc clipa, momentele, persoanele care ma inconjoara. Este trist ca un om trebuie sa plece dintre noi ca sa realizam astfel de lucrui, este trist ca un om trebuie sa dispara dintre noi, pentru ca noi, cei care ramanem sa ne dam seama care sunt lucrurile pe care nu le-am facut si dorim sa le facem, si pentru a ne intreba "unde au trecut anii?". Fiecare intelege si simte durerea in felul lui, fiecare are modul lui de a trece peste durere, si fiecare are dreptul de a accepta si a infrunta sau nu durerea in felul lui.

Viata, in opinia mea reprezinta o alegere constanta, alegem sa mergem la serviciu in fiecare zi sau nu, alegem sa sunam o persoana sau nu, alegem sa iubim sau nu, alegem...in permanenta alegem. Astazi Dragos este condus pe ultimul drum de catre prieteni, familie, cunoscuti. Nu el a ales asta, nu el a ales sa plece, nu atat de devreme si nu el a ales sa-si lase mama, tatal, iubita, prietenii, cunoscutii indurereati si pentru ca nu el a ales sa faca asta, eu aleg sa nu il conduc pe un ultimul drum, eu aleg sa ii spun "la revedere" atunci cand o sa ma consider pregatita, atunci cand o sa vreau, atunci cand o sa pot. Aleg ca intr-o zi (fara sa pot spune maine sau saptamana viitoare), sa ma duc la cimitir, sa-i aprind o lumanare, sa-i duc o motocicleta de jucarie, o floare sau orice simt eu ca vreau sa-i duc, sa stau de vorba cu el, sa-i cer iertare, sa-i multumesc pentru tot si sa-i spun "pe curand". Nu vreau sa-i spun "la revedere", nu vreau sa spun nimanui "la revedre". Refuz ca de acum inainte sa spun cuiva "la revedere". Aceasta este durerea mea, acesta este felul in care imi manifest eu durerea, si nu vreau intelegerea nimanui, nu vreau compasiunea nimanui, nu vreau nimic de la nimeni, asta simt si asta fac.

Poate ar trebui sa fim toti mai buni, mai calmi, mai intelegatori, mai docili!

Fiecare sufera in felul lui, fiecare are regretele lui, fiecare are dorintele, visele, aspiratiile lui, fiecare dintre noi este dezamagit, trist si fiecare dintre noi sufera.
Nu conteaza asta, nu conteaza ca esti bun, ca esti rau, ca ai un vis, ca esti dezamagit, ca esti trist...in fata lui Dumnezeu suntem toti egali si conteaza sa ne bucuram de viata, sa ne bucuram de fiecare clipa si sa o traim la maxim, trebuie sa pretuim viata ca pe un dar pe care il putem pierde oricand...

Dumnezeu sa te ierte Dragos si cand te primeste la El, acolo sus, sa transforme lacrimile, durerea, tristetea, suferinta celor de jos in bucurie, sa te inconjoare cu ea si sa nu iti arate durerea celor de jos.

Manipulare si omisiuni

As vrea sa pot spune ca imi doresc sa ma pierd pentru ca apoi sa ma regasesc, as vrea sa pot spune ca viata este exact asa cum mi-am imaginat-o si planificat-o de cand eram mica....dar nu pot sa spun ca imi doresc sa ma pierd, cum pot spune cu certitudine ca viata mea este departe de a fi cea pe care mi-am imaginat-o si mi-am planificat-o pe vremea cand eram un copil, sau pe vremea cand mi-o planificam la varsat adolescentei, sau ca este asa cum mi-am planificat-o cand am devenit domisoara, sau chiar femeie in adevaratul sens al cuvantului. NU, viata nu este asa cum o planifici, viata nu este asa cum ti-o imaginezi, iar destinul (daca exista cu adevarat un destin, eu nu prea mai cred in destin) este pur si simplu de neinteles.

La sfarsitul anului 2012 am luat anumite decizii care mi-au schimbat viata, polii magnetici si sensul, dar cel mai important m-au schimbat pe mine. La sfarsitul anului trecut am ales sa merg "la drum" prin viata cu un barbat minunat, cu un barbat care aparent avea sa-mi ofere totul, aparent avea sa imi daruiasca familia ideala si copiii perfecti la care visam de o viata intreaga....aparent. Imi amintesc o conversatie avuta cu cineva drag mie care imi spunea "Mai bine il alegi pe el, ca el este bun, el iti poate oferi siguranta de care ai nevoie, el iti poate oferi fericirea si linistea pe care o cauti, dar nu uita ca pana la urma oricat ai vrea sa mergi tu la siguranta, nimic nu este sigur si oricat de perfect vrea el sa fie, exista posibilitatea sa nu fie asa". Eram derutata, mintea mea spunea ceva si vroia pe cineva, inima mea vroia pe altcineva. In luna decembrie si in luna ianuarie am auzit atat de des cuvantul familie, copiii, destin, viitor din gura lui incat....am spus "trebuie sa-i dau o sansa, merita si unde mai pui ca isi doreste aceleasi lucruri in viata pe care si eu mi le doresc" si asa am facut....i-am dat o sansa. Am ignorat in totalitate sentimentele avute, am facut ceea ce mi-a dictat creierasul meu mic cat o nuca si cei doi neuroni aflati in concediu la momentul respectiv si i-am dat o sansa. Nu l-am iubit, sincera sa fiu cred ca nici nu l-am vrut sau cu siguranta nu asa cum ma dorea el, dar am incercat. M-am apropiat de el, am inceput sa tin la el, apoi am inceput sa il iubesc ca mai apoi sa imi dau seama ca nici nu stiu cine este el cu adevarat. Familia, copiii si viitorul erau si sunt in plan, dar intr-un viitor atat de indepartat incat ma intreb daca il mai prind in viata. Nu stiu poate ca manipularea adevarului sau omiterea anumitor parti din adevar nu reprezinta neaparat o minciuna, reprezinta pur si simplu manipulare si omitere.  Cred ca intr-un final nici nu mai conteaza, cred ca tot ceea ce conteaza intr-un final este ca am ales si am pierdut, cred ca intr-un final ceea ce conteaza este ca am ajuns intr-un timp foarte scurt sa nu mai vad nimic in viitor si aici nu ma refer la viitorul nostru, aici ma refer la viitorul meu....indiferent ca sunt singura, cu el sau cu alta persoana. Sunt atat de debusolata si atat de speriata incat simt ca am varsta pe care o am, aparent fara nici un motiv. Cred ca ceea ce m-a trantit la pamant nu a fost faptul ca a omis sau ca a manipulat, ceea ce m-a trantit la pamant a fost faptul ca i-am acordat toata increderea mea, incredere pe care a castigat-o si asa foarte greu, dupa care a calcat-o in picioare. Cred ca ma sperie ca la varsta pe care o am sunt inca credula, ca am prea multa incredere in cei care ma inconjoara si prea repede. Cred ca ceea ce ma sperie cel mai tare este faptul ca in ultimele luni mi-am facut planuri, vise si sperante si toate au fost facute pe niste omiteri si manipulari ale adevarului, iar acum....acum dau piept cu realitatea si aflu pentru a nici nu mai stiu cata oara cat de amara este aceasta realitate a omiterilor, a singuratatii si a dezamagirii.

Noi fetitele, adolescentele si femeile din noi cred ca avem imaginea rochiei de mireasa, a nuntii perfecte si numele copiilor intiparite pe retnia dinainte de a invata sa mergem. Este adevarat ca sunt si femei care nu isi doresc sa se casatoreasca sau care nu isi doresc copii, dar aceste femei sunt cele care dintr-un motiv sau altul se tem de aceste lucruri, de aceste notiuni, nu neaparat ca nu simt nevoia sau ca nu au dorinta. Dar indiferent din ce categorie facem parte, nici una dintre noi nu viseaza la inimi frante, dezamagire, dezolare, minciuni, omiteri, manipulari sau singuratate, toate visam la o viata in doi, cu sau fara un act de kkt , cu sau fara copii, toate visam sa ajungem acasa, sa ne luam barbatii, iubitii, prietenii in brate sa ii sarutam, sa le povestim ziua noastra, sa facem baie, dragoste sau pur si simplu sa ne uitam la televizor impreuna simtind ca facem parte din ceva magic, simtind acel NOI fara omiteri si fara manipulari, doar simplu, adevarat, real. Intr-un final toate suntem diferite dar dependenta noastra de adevar, bunatate, siguranta, incredere, respect primeaza inaintea manipulariror, omisiunilor, minciunilor, tradarilor si promisiunilor desarte.....in fond si la urma urmei ultimele duc la dezamagiri, durere, suferinta etc si cine ar vrea sa aibe inima franta si zero viitor in fata?

 "I need a man, that holds on

that gives me time to think it over

time for moving `on

that`s all i want, right now, by me

I wanna meet a real heart, a true one

too many words, too many lies

bring confusion in my mind

i gotta break out

`cause i can`t stand it anymore, no more"

.........................

Ma simt trista….ma simt singura, deprimata si batrana. Citeam astazi blogul unei copile de 20 de ani care spunea ca ii este dor de copilarie…ce ciudat mi se pare sa aud asta de la o persoana de 20 de ani. Daca la 20 de ani, iti este dor de copilarie, la 30 ce o sa faci, ce o sa spui? As vrea sa-ti spun un secret: esti inca copil! Crede-ma ca esti copil. La 20 de ani jucam lapte gros cu colegii de facultate, la 20 de ani aveam prima relatie esuata lamentabil si ma indreptam spre a doua care din pacate s-a sfarsit la fel de trist ca prima. In acel moment, am luat o pauza…am tras aer adanc in piept si mi-am dat seama ca mai vreau sa copilaresc, mai vreau sa ma distrez, mai vreau sa joc lapte-gros, mai vreau sa ma joc de-a vati ascunselea, 1,2,3, la perete stop si alte jocuri tampite ale copilariei si asta am facut J m-am jucat. Am regrete, multe chia, dar ciudat este ca marea majoritate a regretelor le-am „capatat” dupa 25 de ani... singurul regret pe care il am de cand ma stiu, este ca am mers pe drumul vietii, pana acum singura. Cred ca de fapt asta este cel mai trist lucru al copilariei mele, am inteles de fiecare data ca mama si tata trebuiau sa munceasca si din cauza asta nu ma duceau la scoala de mana cum isi duceau alti parinti copiii, am inteles ca nu mai aveau nici timp si nici dispozitie sa ma ajute la teme, am inteles de ce ma lasau singura acasa cu cheia de gat. Am inteles atat de multe, dar din pacate toate lucrurile astea m-au facut sa devin o femeie independenta, puternica si stapana pe viata ei. Nu regret asta, dar regret ca am lasat acest lucru sa imi defineasca atat de puternic caracterul, pentru ca ......consecinta este ca m-am invatat sa merg singura pe salile scolii, pe strada, prin viata. Este trist sa te trezesti ca ai fost singur toata viata ta si daca la um moment dat acest lucru te facea fericita, acum....acum o data cu trecerea timpului iti da acel sentiment de tristete, de singuratate si iti dai seama ca ceea ce pana nu de mult te facea sa te simt independenta si mandra ca esti stapana pe viata ta, acum te deprima si te face sa tanjesti la dependenta de cineva. M-am maturizat mult prea repede, am fost nevoita, dar cu toate astea am pastrat si pastrez o farama din copilarie si asta ma face sa fiu eu, asta ma face sa dansez in ploaie de cate ori am ocazia, indiferent de loc, asta ma face sa nu spun pass niciunei provacari, asta ma face sa mai port la 30 de ani pantalonii cu  turul jos, ghete si sapca pe cap, asta ma face sa pretuiesc clipa, asta ma face sa zambesc de cate ori am ocazia ca si cand maine nu ar mai fi si chiar daca ar exista ziua de maine, daca nu o sa mai am motiv sa zmabesc? Offf....ce dor imi este sa zambesc, ce trista ma simt pentru ca vreau sa zambesc si parca nu pot, parca nu mai am putere. Cred ca dupa tot ceea ce s-a intamplat in viata mea in ultima perioada, am devenit mai retrasa, mai inchisa in mine si acum, acum stau mereu in garda. M-am saturat sa dezamagesc si sa fiu dezamagita, am obosit sa incerc in permanenta sa fac pe cineva fericit, sa fac totul ca sa fiu "buna" pentru cineva, sa linistesc pe cineva....pe mine cine ma linisteste? Pe mine cine ma face fericita? De mine cine are grija? Doamne ce trista si deprimata ma simt acum, in momentul asta....imi vine sa plang, sa tip, dar nu pot pentru ca sunt la birou inconjurata de oameni si nu pot....ma doare tot corpul si cu greu imi stapanesc lacrimile....zici ca sunt nebuna, daca ma intreaba cineva ce am, nici nu stiu ce sa raspund....in fine, ca un om nebun am inceput cu un subiect si am ajuns la altul.

Ma opresc aici, si vreau sa-ti spun tie, draga copile....copilareste, distreaza-te, gaseste-ti prieteni cu care sa mergi de mana pe holurile vietii, care sa te ridice cand esti jos si care sa-ti dea avant atunci cand vrei sa dai inapoi....nu preda armele, nu capitula, nu lasa viata sa joace cu tine 1,2,3, la perete stop, joaca tu cu ea, o singura viata ai...exploateaz-o, si traiest-o la maxim.

Just words!

Trec de la o stare la alta cu o rapiditate fantastica. Acum gandesc ceva si ma gandesc la ceva, in secunda urmatoare ma gandesc la alt lucru, alta persoana, alt film. Ma simt epuizata atat fizic, cat si psihic! A mai trecut o saptamana in care iar am trecut prin toate starile posibile si imposibile si in care a trebuit sa iau anumite decizii, unele mai importante decat altele, unele mai dureroase decat altele. Am simtit ca ma sfasai de durere! Poate ca cei „implicati” si „afectati” de deciziile pe care le-am luat nu ma cred, dar nu conteaza, eu stiu ce am simtit si stiu ca saptamana care tocmai s-a incheiat am simtit ca sufletul meu este sfasaiat intr-o mie de bucati. Este ciudat, cel putin pentru mine sa fiu in centrul atentiei si sa trebuiasca sa aleg intre 4 oameni minunati, unul mai diferit decat celalalt. Dar am facut-o si pe asta! Sunt  fericita? Cred ca da! Cred sincer ca am facut cea mai buna alegere. Am ales sa am langa mine un om de care si pe care nu mi-a fost rusine sa-l sun la 11 noaptea si sa-i spun sa vina la mine, sa ma scoata din kkt-ul in care eram. Am ales un om care stiam ca nu o sa ma judece, care imi seamana in foarte multe privinte si care totusi stie sa ma tina ancorata in realitate. Cred ca de fapt asta este si motivul pentru care l-am ales pe el, cred ca de fapt l-am ales pe el, pentru simplu fapt ca nu m-a judecat, nu m-a urat pentru ce am facut, nu a fugit, a stat langa mine cand mi-a fost rau, a luptat pentru mine, mi-a aratat ca este un om pe care ma pot baza si daca stau sa ma gandesc...cred sincer ca el m-a ales pe mine J Mi-a aratat ca desi nu este cel mai „bun” din punct de vedere fizic, cel mai „cool”, cel mai „scolit” dintre toti, el are cate putin din fiecare, el are exact ce-i trebuie ca sa fie un „tot” minunat si nu doar o bucatica care sa il evidentieze. Imi pare rau de ceilalti oameni pe care i-am facut sa sufere, dar totusi ma bucur pentru mine. Dar, vreau sa va spun ca voi ceilalti m-ati ajutat sa fac aceasta alegere si mi-ati demonstrat ca am luat cea mai buna decizie in momentul in care desi imi era rau, voi va gandeati la voi, la propria persoana, aveati filmul vostru in care eu nu eram, in momentul in care m-ati mangaiat pe cap, ati intrebat daca sunt ok, si ati iesit pe usa fara sa va ganditi „frate, lui asta chiar ii este rau!” Voi ati demonstrat ca am facut alegerea cea mai buna in momentul in care mi-ati dat „unfriend” pe facebook, sau in momentul in care eu intr-o zi de sambata am vrut sa vb cu voi si voi m-ati ignorat in totalitate, in momentul in care nu am meritat nici macar privirea voastra, in momentul in care ma asteptam ca tocmai „voi’ sa fiti cei mai maturi dintre toti, in momentul in care pe „voi” ma bazam cel mai mult. Voi mi-ati demonstrat ca am facut alegerea cea mai buna in momentul in care nu ati mai sunat si in momentul in care m-am dat jos de pe „piedestal” si am spus „Stop! Eu vreau mai mult decat atat”, iar voi ati folosit apelative atat de minunate precum „esti o proasta”, „esti o tampita”, „esti o curva”, „esti cea mai mare jigodie”, „esti haina” etc.

Mi-au fost „dedicate” multe piese in ultima vreme, multe postari, multe mesaje, unele dintre ele m-au enervat, altele m-au intristat, unele m-au facut sa zambesc, altele sa plang.....dar nu conteaza, am priceput mesajele, stati linistiti ca le-am inteles pe toate. Acum este randul vostru sa il intelegeti! Dar oare o sa puteti? Oricum si daca intelegeti si daca nu, eu va multumesc si va doresc sincer toata sanatate, fericirea si linistea din lume!

Iuda

Doamne cata ura am acumulat in suflet si in minte in doar 2 zile de munca, in 2 zile petrecute la birou....incredibil. Nu credeam ca sunt in stare sa nutresc asemenea sentimente. Nu credeam ca in postul Craciunului, cand toti ar trebui sa fim mai buni, mai iertatori, mai calmi eu o sa fiu atat de plina de ura si resentimente. Am gustat tradarea asa cum nu am gustat-o niciodata in viata mea, si am primit pentru a nici nu stiu cata oara confirmarea zicalei „esti bun esti luat de prost”. Sunt incredibil de dezamagita, de scarbita.....nu as fi crezut ca un om in care am avut incredere si cu care imi doream sa lucrez, un om de care am tras sa vina in firma (unde mi-am pierdut ultimii 4 ani si jumatate) o sa ma tradeze in asemenea hal. Ma asteptam sa ma tradeze, sa ma dezamageasca oricine dar nu el... Pacat ca nu a inteles, ca desi a fost alegerea mea, eu ultimii 4-5 ani din viata am muncit si am tras pentru aceasta firma, am luptat sa ajung aici, in locul asta in care sunt, am mancat in firma asta, am dormit in firma asta, am transpirat pentru firma asta, am renuntat la viata, la casa, la familie, la iubit, la catel pentru aceasta firma. Aceasta persoana care sta in stanga mea, venita oficial de 1 saptamana culege laudele pentru un proiect cu care eu ma chinui de 1 an, imi ia alte 5 proiecte si se baga si in proiectele care raman ale mele, ba mai mult...imi spune ca face aceste lucruri „fara sa vrea”. In plm eu sunt constienta cand iti spun ca ce ai facut tu a fost cea mai mare dezamagire si tradare pe care am simtit-o in viata mea, esti „Iuda” pentru mine, in plm mi-ai luat si vrei sa imi iei aerul, sensul in viata, vrei sa imi iei tot si tot ce spui tu este ca „am inteles gresit” si ca faci ceea ce faci „fara sa vrei”. Pai nu vezi in plm si mm ca te contrazici? Am inteles gresit sau faci fara sa vrei „ceea ce am inteles eu gresit”? Doamne ce sentimente urate, primitive si noi traiesc acum....incredibil. As spune ca imi vine sa te strang de gat....dar ce rost ar avea? Tu ai muri si eu as face puscarie si crede-ma cand iti spun ca nu meriti. Dar daca as putea, daca nu as avea un gram de decenta si respect pentru mine in primul rand........daca si doar daca.....iti jur ca te-as scuipa intre ochi si ti-as trage un spit in c*r. Pentru mine astea sunt cele mai umilitoare lucruri care mi se pot intampla si sincer imi doresc sa fie si pentru tine (dar imi este greu sa cred, tinand cont de ceea ce tocmai ai facut). Doamne as putea sa te injur ore intregi fara sa ma repet, dar asta nu ar schimba lucrurile pe care le-ai facut, sentimentele pe care le-ai trezit in mintea si in sufletul meu si nici nu ar sterge lacrimile ce imi curg pe obraz din cauza tristetii, nervilor si a dezamagirii. In plm cum ai putut sa faci asta? Nu iti este rusine? Tocmai tu? Dintre toti oamenii din lume, tocmai tu? Erai atat de sus pe scara mea de valori si acum esti atat de jos. Esti atat de fals, de prefacut, de mincinos.....esti jostnic, esti un nimic....de fapt esti mai mult decat nimic, macar pentru nimic exista un cuvant, pentru tine nu exista, nu s-a inventat inca un cavant care sa te defineasca, care sa iti defineasca caracterul, trasaturile si lucrurile pe care le-ai facut. Nici cunostinta in viata mea, nu te-as mai vrea si pot afirma ca TE URASC fara sa stau sa ma gandesc, si daca m-as gandi mai mult la asta.....te-as uri si mai tare.

My place, my space, my life

Adio! Un cuvant pe care l-am rostit de multe ori si pe care altii l-au folosit la adresa mea de nenumarate ori, dar care de fiecare data cand l-am folosit sau l-am auzit, am simtit o durere, o parere de rau, un regret. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung la 30 de ani si o sa rostesc acest cuvant fara nici un fel de regret sau de tristete, ba din contra cu o mare usurare in suflet. I-am spus adio unei persoane care a insemnat foarte mult pentru mine si care cred sincer ca, fara sa vrea si fara sa vreau, mi-a influentat aproape toate deciziile din ultimii 7 ani. Nu m-am gandit niciodata ca persoana, pentru care si cu care mi-am incalcat poate unele dintre cele mai importante principii din viata, o sa ajunga sa-mi reproseze si sa-mi spuna atat de multe lucruri murdare si josnice. Cred ca era ultima persoana de pe fata pamantului care ma asteptam sa ma judece, sa ma critice si sa ma jigneasca pentru ca mi-am permis luxul sa am niste sentimente pentru o alta persoana, acea persoana nefiind el. Asta este....nu regret, eu una chiar nu am nici un regret, iar daca el are sau nu, chiar nu ma intereseaza si sincera sa fiu, nu este problema mea.

Ieri am incheiat o saptamana foarte agitata din foarte multe puncte de vedere, in care deziluzia a fost prezenta in fiecare zi a saptamanii fara nici o exceptie. Am inceput cu cearta dintre parintii mei, care sunandu-ma pe rand sa imi povesteasca varianta proprie, m-am vazut pusa in ipostaza in care a trebuit sa ma transform din copil in parinte. Este tare ciudat sa te simti parintele parintilor tai si sa incerci sa ii impaci, explicandu-le logic ca cearta dintre ei este absurda si ca nu vrei sa te implici, cu toate astea ei continuand discutiile exact ca 2 copii care se vaita ca unul a mancat doar 2 bomboane in timp ce celalalt a mancat 3 J.

 A urmat partea cu „adio”, parte in care am inchis usa in nas trecutului pentru totdeauna, fara regrete, dar cu o mare dezamagire si durere in suflet.

Ajungem la partea in care m-am certat cu „x” si in care i-am inchis telefonul, fara sa ma gandesc ca nu il pot suna inapoi si nu imi pot cere iertare pentru comportamentul meu. Pana mea de paun....imi pare sincer rau pentru ce am facut! Nu stiu daca este vorba de interes, sau daca este vorba de confort sau daca este vorba de iubire adevarata....dar stiu ca pana acum tu ai fost singurul care (minciuna sau nu, adevarat sau fals) m-a iubit. Ai avut momente in care mi-ai demanstrat asta prin faptul ca m-ai pus intotdeauna pe primul loc in viata ta, iar in momentele tale de „luciditate” cum imi place mie sa spun, chiar m-ai facut sa ma simt ca o papusa pusa pe un piedestal si admirata in fiecare clipa de catre copilul caruia ii apartin...dar din pacate nu sunt o papusa, acesta este lucrul pe care nu l-ai inteles si nu il intelegi. Oricat de mult imi place sa fiu iubita, adorata sau admirata, eu spre deosebire de o bucata de plastic, eu pot gandi, eu pot lua singura decizii, eu pot face ceea ce imi doresc fara a cere nimanui permisiunea si multumesc lui Dumnezeu, fara ajutorul nimanui. Am trecut de faza in care ma putea manipula cineva, am trecut de faza in care amenintarile ma speriau....am ajuns in faza in care amenintarile ma inraiesc si incercarile de a manipula ma scarbesc.

Offf si ajungem la prietenul din peluza.....care se supara pe mine ca nu vreau sa beau o cafea cu el la 6 dimineata si care are impresia ca il tin ca o rezerva la incalzire fara a-l baga in teren nici macar 5 minute. Tie, dragul meu prieten iti spun sincer ca nu esti rezerva! In momentul de fata, pot spune ca „m-am retras pentru o perioada nedeterminata” si ca motivele pentru care nu beau o cafea cu tine sunt:

-       Nu ma simt pregatita sa-mi fac o noua relatie de nici un fel (lunga sau scurta durata) – stiu ca suna ciudat pentru ca am 30 de ani si toata lumea ma vrea maritata, cu cel putin 2 copii, dar chiar nu ma simt pregatita;

-       Nu vreau sa ma joc cu sentimentele nimanui si nu vreau sa amagesc pe nimeni, mai ales pe tine;

-       Ne-am cunoscut in peluza, loc pe care imi doresc sa il mai frecventez cativa ani buni de acum incolo J ....daca avem o relatie si nu merge ma mut la PCH? Neaaahhhh J

-       Momentan, chiar daca nu mai suntem impreuna si nici nu imi doresc sa mai fim impreuna....parca simt ca l-as dezamagi pe „Bubu” si cum spuneam, parca desi au trecut 2-3 luni de cand ne-am despartit, este totusi prea curand si nu mi-am lins inca toate ranile

-       Am fost rezerva in viata altora si iti jur ca nu as face pe nimeni sa fie rezerva in viata mea....este un sentiment ingrozitor si umilitor.

In alta ordine de idei...astazi, cu aceasta postare imi redeschid blogul. Dupa ce saptamana trecuta am luat decizia sa il inchid din cauza „vizionarilor” multiple, astazi am stat si m-am gandit ca nu imi pasa daca il citeste cineva sau nu. Nu am deschis blogul ca sa fiu „citita”, nu am deschis blogul ca sa arat prietenilor cat de bine sau prost pot scrie, nu l-am deschis ca sa fiu judecata sau inteleasa mai bine, l-am deschis pentru mine, l-am deschis pentru ca......imi doream si eu „coltul meu de rai” cum spunea cineva candva drag mie. Imi doream un loc al meu, in care sa scriu ceea ce simt si ceea ce gandesc, un loc in care sa fiu eu cu mine si in care sa incerc sa-mi limpezesc gandurile, iar in viitor, cand o sa fiu mai batrana, mai inteleapta, sa imi pot arunca un ochi la „imaginea” mea din trecut.

This is my place, my space, my life if you don't like it...move on!!!

Facebook and friendships

Pentru prima data dupa mai bine de 10 luni, ma las influentata de expresia atat de uzuala si atat de des intalnita in ultima vreme: "nu ai facebook, nu existi" si ma hotarasc sa imi redeschid contul de facebook. Nu pot sa nu ma intreb: cum poate spune cineva o prostie atat de mare (asta dupa umila mea parere)? Am existat inainte de facebook, existam fara facebook si acum, pe vremea facebook-ului si o sa mai existam si cand acesta nu o sa mai fie atat de "cool" incat sa il lasam sa ne "defineasca" atat de stringent existenta. Este adevarat, cu ajutorul facebook-ului mi-am regasit fostii colegi de generala, liceu si am regasit chiar si acele persoane "pasagere" din viata mea, cu care din anumite motive am pierdut legatura pe masura ce timpul s-a scurs in clepsidra. Este adevarat ca pe facebook am poze pe care nu le mai gasesc decat pe facebook sau dintr-o fericita inspiratie de moment in albumele foto din biblioteca (ador sa dau paginile dintr-un album pentru a vedea franturi din trecut...gasesc ca pozele intr-un album, au ceva...sa zicem romantic). Este adevarat ca pe facebook am status-uri pe care, acum cand le citesc, un zambet tamp imi apare pe mocutza si cred sincer ca desi le-am scris pe unele acum mai bine de un an, abia acum le inteleg esenta. Este adevarat ca pe facebook regasesc melodii care ma fac sa ma gandesc la anumite momente din trecut, pe care le uitasem, sau care pur si simplu, dintr-un motiv sau altul le-am dat "delete" din capusorul meu tampit.

La fel de adevarat, este insa si faptul ca am avut "prieteni" care, mi-au luat pozele de pe facebook, numerele de telefon, adresele de mail, preferintele muzicale etc si le-au pus pe diferite site-uri de matrimoniale, astfel incat, subsemnata s-a aflat in ipostaza in care a trebuit sa-si schimbe adresa de mail, numarul de telefon, facebook-ul etc. Este si mai adevarat faptul, ca dupa ce am facut toate astea, mi-am gasit rotile sparte la masina, dar nu o data ci de 2 ori, ca asa sunt eu mai "speciala", si nu pot omite faptul ca, "pseudo-prietenii" mei nu s-au multumit sa sparga si ei o roata ca niste oameni normali, sau calicit ca un copil la ciocolata si le-au spart pe toate 4. Deci ce anume am pierdut, mai exact, in ultimul an? Daca ma intrebati pe mine, as spune ca nu prea multe, ba din contra, am stat linistita in vizuina mea, ca un urs ce hiberneaza pe timpul iernii, eu hibernand aproape 1 an, tinandu-ma departe de scumpii mei "prieteni" pe care ii achizitionasem cu ajutorul farmecului meu debordand si carora, in momentele respective imi facusem curaj sa le impartasesc gandurile mele, parerile mele proprii si personale, facand gresala sa-mi impartasesc chiar si "stupidele si sincerele"  mele sentimente.

Trecand peste toate astea, imi reactivez contul de facebook, nestiind daca acest cont il voi inchide cu aceeasi rapiditate cu care l-am redeschis sau il voi lasa deschis pana la urmatoarea "amenintare" primita de la "fanii" mei. In prima zi, dupa ce iau aceasta "importanta" decizie in viata mea, blochez pe toata lumea care "ma deranja", si adaug un nou prieten in listuta mea gigantica de 90 de persoane. Inevitabil, primul comentariu nu intarzie sa apara: "Nu crezi ca ar trebui sa scoti pozele de pitzi?". Pai, ca sa ma exprim civilizat, fara a folosi cuvintele triviale care se ingramadesc sa imi iasa pe gurita ca la deschiderea unui nou supermarket, o sa iti spun (sau o sa-ti mai spun inca o data), de ce nu cred ca ar trebui sa le sterg.

1. Acele poze, indiferent ca sunt sau nu de pitzi, fac parte din trecutul meu (de care apropo, nu imi este rusine), iar atunci cand ma uit pe ele nu ma gandesc decat la "am facut-o si pe asta".

2. Felul in care "arat" in acele poze, nu imi contureaza sau mai bine spus acele poze, nu imi definesc caracterul, principiile si nici macar integritatea.

3. Acele poze, imi improspateaza de fiecare data memoria, facandu-ma sa-mi reamintesc ca in acea lume in care ma invarteam, cuvintele "prietenie, onoare, sinceritate" si altele de acest gen, nu isi aveau locul in vocabularul persoanelor care ma inconjurau, iar intelesul acestor cuvinte era unul cu caracter abstract.

4. Acele poze, imi aduc aminte de fiecare data ca: "daca esti bun, esti luat de prost" si ca daca spui adevarul, iar adevarul este dur sau pur si simplu tu il percepi diferit de al celorlalti, cu siguranta esti un om "invidios".

5. Uitandu-ma la acele poze imi dau seama cat de pasageri suntem unii in viata celorlalti si imi dau seama cat de adevarata este vorba: "Prietenii raman prieteni, cei care nu raman....inseamna ca nu au fost!".

Ma reprezinta acele poze? Da, reprezinta situatia dintr-un anumit moment al vietii mele. Imi este dor de persoanele cu care apar in acele poze? Cu siguranta! Am momente in care stau si ma gandesc cu nostalgie la fete, am momente in care imi este dor de ele, am momente in care imi doresc sa mai stam impreuna la aceeasi masa sau pe aceeasi canapea, cum statea in primele luni ale prieteniei noastre si sa vorbim, sa povestim tot ceea ce ne trece prin cap fara a ne judeca una pe cealalta, si am momente cand imi doresc sa mai plang, sa rad, sa ma distrez si sa strabat cluburile si marea in lung si lat alaturi de ele. Cu siguranta imi este dor sa ma intrebe cineva "ti-ai luat canapea la Fratelli?" cand eu de fapt povestesc ca mi-am comandat canapea pentru sufragerie sau sa imi spuna cineva la 29 de ani cu 2 copii acasa "nu vrei sa ne oprim pe la mare?" cand noi de fapt plecasem sa ducem copiii la Braila si nu aveam la noi, decat hainutele cu care eram imbracate, sepcile pe cap si portofelele in buzunar. Dar toatea astea au fost. Nu stiu daca ele s-au schimbat cu ceva, nu stiu daca sunt fericite sau triste, nu stiu daca au iubiti sau nu. Eu ca si ele, nu vad decat niste poze pe facebook in care totul pare a fi minunat, fara a vedea o poza in care stau seara in canapea, in fata televizorului, singure, doar ele cu gandurile lor....pentru a-mi putea da seama daca sunt, sau nu, cu adevarat fericite si multumite de viata lor. Viata trece, iar noi avem (cred eu) tendinta de a ne maturiza si sper sincer ca asta s-a intamplat si cu ele. Sper ca o data cu trecerea timpului am devenit toate mai bune, mai docile, mai calme, mai sincere, mai fericite. Sper ca am invatat ce insemana cu adevarat cuvinte precum onoarea, prietenia, increderea.

Ca de obicei iar simt ca am vorbit mult (sau mai bine spus, am scris mult) si am iarasai un semntiment de deja-vu in care imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din ceea ce vreau sa spun si nici nu cred ca trebuie, in fond si la urma urmei, aici scriu pentru mine, despre mine si sentimenetele mele, dar cu toate astea….ma opresc aici.

Me, myself and I

Ce ciudata este viata! Ma uit la ultima postare si imi dau seama cat de deprimata eram, cat de rau ma simteam si cum nu vedeam nici o cale de iesire din situatia in care ma aflam. Nu stiu cum s-a intamplat (poate ca Dumnezeu ma iubeste pana la urma), dar am reusit sa trec si peste acele momente. Este incredibil cum in timp ce anumite persoane (majoritatea chiar) fug de singuratate atunci cand se vad intr-o situatie "delicata", iar eu tocmai atunci, in acele momente o caut cu disperare. Singuratatea este cea care ma ajuta sa vad lucrurile dintr-o singura perspectiva: "a mea", si este minunat sa poti din cand in cand sa iti vezi viata, deciziile, si sa-ti organizezi viitorul bazandu-te doar pe propriile tale sentimente, ganduri si trairi. Atunci cand esti inconjurat de anumite persoane este imposibil, ca acele persoane sa nu te influenteze, chiar daca acea influenta nu este resimtita pe moment, ea exista....la unii mai putin, la altii mai mult. Chiar daca iti spui "pe mine nu ma poate influenta nimeni", este gresit, in subconstientul tau sinapsele fac legatura si gandurile alea fulgeratoare de cateva milisecunde sau visurile alea tampite pe care le ai....de acolo se trag. Asa ca, m-am izolat de toata lumea (din nou), in stilul meu caracteristic, mi-am facut cea mai aspra analiza cu putinta si am ajuns la concluziile :
1. Oricat de mult il iubesc am nevoie de o pauza, am nevoie sa fiu eu cu mine, nu vreau sa fiu cu nimeni, nu vreau sa-mi tina nimeni "companie", nu vreau fetze false in jurul meu, nu ma vreau decat pe mine si daca o sa fie sa fim impreuna....o sa fim.
2. Nu vreau sa ma mai impotrivesc destinului!
3. Cand ceva nu merge, sau cand ceva ma face mai mult nefericita decat fericita, sau atunci cand renunt la mine prea mult ca sa fiu cu el, sau cand ajung sa fac compromisuri atat de mari, incat ceea ce devin nu ma mai reprezinta spun, STOP. Nu vreau sa uit de mine, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni pana acolo incat sa uit de lucrurile care ma caracterizeaza, care ma definesc, doar ca sa fiu buna pentru el. Cum pot fi buna pentru cineva daca nu mai sunt buna pentru mine? Si pana la urma, nu ar trebui sa ne iubim asa cum suntem?
Nu stiu ce o sa-mi rezerve viitorul, poate o sa formam iarasi un "noi", poate nu...dar stiu ca nu vreau sa ma mai "modelez" dupa nimeni. Am 30 de ani, pot face anumite compromisuri, dar nu-mi cere sa ma schimb in totalitate pentru tine....pentru ca nu pot, si nici nu vreau...te iubesc, dar pe mine ma iubesc mai mult.
Nu vreau sa caracterizez pe nimeni, nu vreau sa jignesc pe nimeni, nu vreau sa se supere nimeni pe mine, dar oare voi barbatii la cate lucruri care va caracterizeaza, care va definesc, ati fi dispusi sa renuntati si cat ati fi dispusi sa va schimbati ca sa ne fiti noua pe plac? Am auzit in ultimele 2 saptamani tot felul de scuze, de la: nu se aranjeaza, nu e tandra, nu merge in cluburi pana la: asta este, trebuie sa o accept asa cum este si mi se pare ciudat, pentru ca nici macar unul nu a spus "poate trebuie sa mai las si eu de la mine, poate trebuie sa ma schimb un pic, poate trebuie sa incep si eu sa fac compromisuri. Voi cate compromisuri ati face ca sa ne fiti noua pe plac? Cate lucruri ati schimba? Ai renunta la aroganta ca sa fi cu ea? Ai renunta la o seara de iesit cu baietii ca sa stai cu ea? Ai renunta la tunsoarea actuala, care ei nu-i place, doar ca sa-i faci ei pe plac?

Breakdown

Ma chinui de cateva saptamani bune sa-mi adun gandurile, sa scriu, sa fac cumva ordine in viata si in mintea mea. Ma simteam si ma simt incoltita din toate partile si parca gandurile mele nu au logica, si parca toate gandurile imi stau inghesuite in capusorul meu sucit si tampit. Nici la ora actuala nu stiu cum sa incep, dar stiu ca daca nu fac asta, daca nu imi insir gandurile, fie ele si amestecate, fara nici o noima, simt ca o sa o iau razna.

In viata mea nu am simtit durerea si debusolarea pe care o simt acum. As vrea sa stiu cum sa fac sa-mi revin, sa trec peste toate astea, dar adevarul este ca nu stiu cum. Ma simt la pamant, ma simt ca si cand am cazut si am atins asfaltul cu 100km/h iar in loc sa mor, nu fac decat sa traiesc acum intr-un corp lovit si mistuit de durere. Of, as vrea sa ma trezesc, sa nu fie nimic adevarat, sa stiu ca sunt iar stapana si sigura pe mine, pe viata mea, dar nu stiu cum sa fac asta. Simt ca imi pierd suflul, simt ca nu imi pot opri lacrimile care imi siroiesc pe obraz si simt ca nu imi pot controla corpul astfel incat sa se opreasca din tremurat. Am ajuns sa imi doresc sa nu mai vin acasa si saptamana de lucru sa aiba 7 zile. Astazi, desi a fost sambata, am fost la birou si culmea este ca nu m-am simtit nervoasa, singura, debusolata (desi nu era nimeni in birou), m-am simtit stapana pe mine, sigura pe ceea ce fac si fericita. Ma gandesc cu groaza ca asta este singurul domeniu in care am reusit, singurul lucru care ma face fericita si care imi da un sens cat de cat.

Acasa, nu ma asteapta nimeni, decat niste convorbiri telefonice, in care ma simt ca la un interogatoriu si care nu imi provoaca decat nervi si durere. Astazi aceste convorbiri s-au transformat in mesaje....nu vreau sa citeasca nimeni in viata lui niste mesaje atat de oribile, nu vreau sa simta nimeni niciodata ce am simtit eu citind aceste mesaje si nu vreau sa simta  nimeni niciodata ce simt eu acum.

Nu mai pot, vreau o pauza de la tot si de la toate, ma vreau pe mine inapoi, imi vreau zambetul inapoi, imi vreau bucuria si veselia inapoi, imi vreau pofta de viata inapoi...imi vreau viata inapoi, este a mea si am dreptul sa o cer inapoi! Dar cum fac asta? Cum fac sa imi recuceresc viata? Cum fac sa redevin stapana vietii mele?

thirty years in thirty minutes

30 de ani! Oare o sa fiu una dintre acele femei care in momentul in care o sa fiu intrebata ce varsta am o sa raspund sec, cu zambetul pe buze si cu teama in ochi "Nu este frumos sa intrebi o femeie ce varsta are"? Oare o sa fiu una dintre acele femei care or sa ocoleasca elegant aceasta intrebare? Oare o sa fiu una din acele femei care pur si simplu se prefac ca nu aud intrebarea si trec mai departe, la un alt subiect doar pentru ca le este teama, rusine etc ca au trecut peste "pragul" de 30 ani si le este teama  sa nu fie judecate pentru asta intr-un fel sau altul? Oare o sa fiu acea femeie care se inroseste doar la auzul acestei intrebari? 
Cred ca NU! Cred ca o sa fiu EU! Da, am implinit 30 de ani, am schimbat prefixul si am mai imbatranit 1 an. De ce ar trebui sa imi fie rusine sau teama din aceasta cauza? Nu cred ca are de ce, ba din contra, cred sincer ca ar trebui sa fiu mandra de mine, cu mine si ar trebui sa fie momentul in care daca nu m-am respectat pana acum, sa incep sa o fac de acum incolo. In fond 30 este o simpla cifra, care nu ma defineste ca om si nici nu imi defineste caracterul, este un simplu numar care tot ceea ce face este sa tina socoteala primaverilor in care am mirosit freziile si in care am vazut cum natura se trezeste la viata. Totul in viata este efemer si mergand pe acest principiu si acest "prag" este la fel de efemer ca restul. Nu ma simt mai batrana, nu simt anii care au trecut peste mine si nu imi este rusine cu noile riduri aparute. Fiecare rid are in spate o istorie, fiecare an care a trecut din viata mea m-a invatat ceva si fiecare experienta traita, indiferent daca a fost buna sau rea, este o experienta castigata. Nu stiu de ce le este teama femeilor de aceasta varsta, dupa umila mea parere este o varsta fascinanta, este varsta la care ai confirmarea fara drept de apel ca esti femeie, este varsta ideala la care poti deveni mama, este varsta care iti confirma sau nu (dupa caz) ca trecutul este de fapt bagajul de experiente, trairi, incercari care te pregateste pentru viitor. La varsta asta esti constienta de feminitatea ta, de potentialul tau, de bagajul trecutului pe care il cari in spate si esti constienta mai ales ca nimic din ce ai facut pana acum nu a fost un esec, a fost o lectie care o sa-ti foloseasca in viitor si care depinde doar de tine daca ai invatat-o sau ai sarit-o. 
Astazi, cand copilul cel mic al parintilor mei implineste 30 de ani, am sarbatorit alaturi de ei. Ei mi-au dat viata, ei m-au ghidat in viata, ei se roaga pentru mine in fiecare seara inainte de culcare, ei imi doresc in mod constant binele si ei sunt singurele persoane care mi-au aratat in fiecare secunda dragoste lor. Astazi la 30 de ani, copilul lor a participat la cea mai importanta lectie, lectie pe care o stia, dar care nu-i fusese niciodata demonstrata pana acum: dragostea unui parinte pentru copil si a unui copil pentru parinte, trebuie sa fie intotdeauna neconditionata, fara bariere, fara limite. Inconjurata doar de cei doi parinti si de un "unchi" cum imi place mie sa-l alint, femeia din mine a stins cele 31 de lumanari, devenint pentru cateva secunde copilul cu par balai care in urma cu 30 de ani le aducea o raza de speranta parintilor si le arata celor din jur ca iubirea lor a rodit, ca pot invinge totul impreuna si ca atata tim cat sunt unul langa celalalt sunt indestructibili. Nu pot decat sa le multumesc acestor 2 oameni minunati ca imi sunt parinti, ca ma iubesc, ca ma iarta de cate ori ii dezamagesc, ca desi am fost singura, decat eu si ei, nu m-au mai intrebat "tu cand te mariti si ne faci un nepot/a", lucru extrem de greu de digerat pentru ei. Le multumesc ca isi fac griji pentru mine, le multumesc ca exista si le multumesc ca mi-au oferit tot ce era mai bun din ei ca sa ajung sa ofer la randul meu tot ce e mai bun din mine celor care ma inconjoara. Mami, tati va multumesc, va iubesc si sper sa fiu macar jumate din oamenii care sunteti voi astazi. 
Deci, dragi femei care ati trecut de 30 de ani, sau care urmeaza sa treceti foarte curand de aceasta varsta, nu va mai rusinati, nu va mai imbujorati, nu va mai intristati ca aveti 30 de ani, fiti mandre, fericite si implinite, caci viata voastra este o capodopera daca stiti ce culori sa imbinati si ce elemente va doriti sa contina .