Back to the past!

Am auzit de multe ori  expresia "de cate ori iubesti este prima data cand ai iubit", dar niciodata nu am crezut in ea si nu o sa pot crede vreodata in ea. Eu cred ca de fiecare data cand iubesti, iubesti alt fel, iubesti in alt mod, iubesti o persoana complet diferita, iubesti un om ce nu l-ai cunoscut pana in acel moment si iubesti un om ce abia il descoperi, deci iubirea nu are cum sa fie la fel si nici nu poate fi prima, decat daca ai 16-18 ani si este cu adevarat prima data.

Am iubit de 2 ori in viata asta si de fiecare data a fost diferit, de fiecare data am cazut si cu toate astea, mai greu sau mai usor de fiecare data am luptat din greu cu mine sa ma ridic.

Prima data aveam 23-24 ani si a fost acea iubire ce iti taie respiratia, acea iubire la distanta, ce te face intai sa ii cunosti mintea si sufletul si abia apoi iti dezvaluie trupul si placerile pe care ti le poate aduce acesta. A fost unic, inexplicabil, pasional, dureros, umilitor si cu toate astea minunat. Desi in lunile imediat urmatoare dupa despartire (vreo 6...mai mult sau mai putin) am inceput o noua relatie cu un barbat cu care am stat 3 ani, peste el, peste relatia noastra am trecut dupa multi ani. De fiecare data cand eram intr-o relatie gandul meu zbura la el si mereu tacit mintea si sufletul meu comparau acea persoana din trecut cu acea persoana din prezent. Pe la 30 de ani, dupa o perioada de cativa ani de agitatie continua si cautari permanente ale cailor verzi pe pereti am luat o pauza de la lume. Mi-am inchis contul de facebook, mi-am schimbat numarul de telefon, mi-am serbat zilele de nastere, de nume, sarbatorile cu familia si m-am inchis in casa pe canapea seara de seara aproape un an de zile pana cand am crezut si am simtit ca sunt pregatita sa ies iar in lume. In anul in care am implinit 31 de ani, in decembrie mai exact eram iar inconjurata iar de oameni, majoritatea noi. Si asa l-am cunoscut pe el, si nu ma gandeam vreodata ca un barbat ca el o sa se uite la mine. Dar a facut-o, s-a uitat la mine si atunci, in acel moment mi-a intrat prin pupila, prin retina si mi s-a impregnat fix in inima. Am stiu, am simtit, am gandit din acel moment ca nu este ceea ce imi trebuie si ca trebuie sa stau departe de el, dar cu toate astea, dupa luni de lupta cu mine, luni in care totul in viata noastra a fost un haos, mi-am incalcat mandria, ratiunea si l-am cautat. Am inceput cea mai frumoasa, furtunoasa, prosteasca, nesabuita, tampita, unica relatie ce o pot avea doi oameni. Desi ratiunea ne spunea "nu", pentru noi totul era "da" si nimeni si nimic nu conta decat noi, sau cel putin asa credeam. Dupa ani de stat impreuna, ani in care am avut momentele noastre magice dar si momentele noastre groaznice totul s-a terminat. Pe cat de fulgerator a incepu, pe atat de incet, dureros si umilitor s-a terminat. II dadusem tot! Ii dadusem parti din mine pe care nu stiam ca le am, ii dadusem toate principiile, toate visele, sperantele, trairile, tot ce insemnam eu fizic, psihic, sentimental, uman, iar el ma umilise si ma jignise asa cum nu am crezut ca o sa o poata face cineva. Au trecut doi ani si nu pot uita nimic din tot ceea ce s-a intamplat, nici bun, nici rau. Nu a fost singurul vinovat, a fost nevoie de doi sa distrugem ceea ce am avut, dar cu toate astea cred cu tarie ca nu meritam toate acele momente cumplite in care nu stiam cu sa plec din ceea ce stiam, vedea, simteam ca este toxic. Ziua in care a plecat de acasa a fost una din cele mai triste zile din viata mea, dar niciodata pana atunci nu ma simtisem atat de eliberata, atat de libera, atat de linistita. Cred ca am stiut in secunda 1 in care a inchis usa, ca nimeni si nimic nu o sa redeschida acea usa. Am incercat in mod sincer sa ne regasim, dar ne intorceam mereu la acele discutii, certuri, vorbe dureroase ce imi aduceau in permanenta aminte de linistea simtita in ziua aceea in care a plecat si usa s-a inchis in spatele lui. Nu o sa plece niciodata definitiv din viata mea, decat atunci cand unul dintre noi o sa inchida ochii in somnul de veci, dar nici nu o sa mai aibe ceva de spus, care sa conteze in mod real pentru mine si pentru relatia dintre noi ca adulti. Nu il pot ierta, nu acum, si nu ii pot oferi acea prietenie pe care si-o doreste de la mine, nu pentru ca nu vreau si pentru simplu fapt ca nu pot. Mereu imi spune ca s-a schimbat, dar toate discutiile noastre imi demonstreaza contrariul. Ma acuza in permanenta ca nu il pot ierta pentru ca il urasc, fara sa constientizeze ca nu acesta este motivul, fara sa realizeze ca undeva, candva, cumva m-a stricat si a stricat o parte din mine ce nu poate fi reparata cu iertare, cu cuvinte sau gesturi ci cu timp. Nu imi pot cere iertare pentru modul in care aleg sa repar ceea ce el a stricat, nu pot si nici nu vreau. M-am pierdut pe mine cu el, pentru el, langa el si ma chinui de 2 ani sa ma regasesc. Partial reusesc, partial inca lupt pentru a recupera din mine acea parte ce i-am dat-o lui si ce el nu a stiut sa o pastreze.

Astazi nu pot sa te iert si asa cum pot, cum stiu, aleg sa traiesc, sa simt, sa gandesc, sa vad doar ceea ce este frumos in viata si ma aleg pe mine!