Dezamagire

Ma simt ca un copil mic, prost....inocent care intinde o punga de bomboane unui prieten, iar prietenul in loc sa ia o bomboana si sa dea punga inapoi, ia toata punga si da inapoi o singura bomboana....iar copilul darnic, care avea o punga de bomboane se trezeste acum trist, dezamagit, suparat si cu lacrimi in ochi ca in loc sa savureze bomboanele muncite din greu de parinti, savureaza doar o singura bomboana. Cam asa ma simt eu acum....doar ca eu nu mai sunt copil si nici nu e vorba de bomboane....desi sincer spun ca mi-as dori si sa fiu copil si sa fie vorba de bomboane.

Dar totusi ce faci cand cei din jurul tau sunt o constanta dezamagire? Ce faci atunci cand esti atat de bun si vrei sa ajuti pe toata lumea, iar lumea iti ofera in schimb....doar NIMIC? Ce faci atunci cand constati ca esti singur? Ce faci cand ai nevoie de ceva aparent simplu si banal, ca o vorba buna, simpla prezenta a unei persoane sau pur si simplu o mana pusa amical pe umar si constati ca toti se considera prea buni, prea destepti, prea avuti….pur si simplu PREA ca sa iti ofere aceste lucrui?

 Incerc de o perioada de timp sa nu mai fiu eu cea care e PREA BUNA….dar partea trista este ca nu pot. Am zis de multe ori ca sunt „proasta” de buna, si am zis mereu ca o sa ma opresc si nu am putut si nu pot. As vrea, chiar as vrea….dar nu pot. Ma uit in urma si constat cati oameni din jurul meu am cumparat…unii pe bani muti, iar altii pe nimicuri cum ar fi o manechiura proasta, o relatie cu un fost tip care poate imi/ma placea, un tricou, o curea chiar si o pereche de sosete ….si nu pot sa nu ma intreb: care din situatie a fost mai trista? Atunci cand prietenul/a s-au vandut scump sau ieftin sau simplu fapt ca s-au vandut ar trebui sa-mi lase un gust amar?

Am inceput aceste randuri cu un gust amar in gura, lacrimi in ochi si durere in suflet si dupa doar cateva fraze si un mesaj primit aiure imi dau seama ca deja ma simt mai bine si ma gandesc ca poate ar trebui sa ma bucure simplu fapt ca prietenii mei se vand si ar trebui sa ma gandesc ca ei sunt cei care pierd, caci pierd o prietena pe care se pot baza la orice ora, in orice moment, in orice situatie si eu spre deosebire de ei...eu le-am demonstrat asta……dar cum pot sa ma bucur cu adevarat de asta? Cum pot sa ma bucur de dezamagirea provocata de oameni poate candva dragi din viata mea? Cum?

Dar banuiesc ca toate sunt trecatoare si cum cineva drag mie imi spunea candva: sanatosi sa fim….restul, apoi restul e can-can!!!

Haos!

Am ridicat un zid, caramida cu caramida, un zid care sa ma protejeze de decizii gresite, de relatii de scurta durata, relatii care pot fii atat de obositoare, atat de extenuante incat ai impresia ca int-o zi se petrec atat de multe incat tu si partenerul tau de “ocazie” ajungeti la concluzia ca e mai bine sa o luati pe drumuri diferite. Ai luat decizia mintind pe cel de langa tine ca e mai bine asa si mergi mai departe, fara sa realizezi ca acea “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie” putea sa fie mai mult si atunci realizezi ca persoana pe care ai mintit-o nu a fost el, ci ai fost tu si realizezi ca a fost doar atat o “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie”.

De ce am inceput asa? Asa se intampla cu zidul meu, doar ca relatia dintre mine si el e o relatie veche de ani de zile, o relatie in care caramizile zidite au fost rezultatele multor esecuri atat personale cat si profesionale, o relatie care este atat de extenuanta si de epuizanta ca o “relatie de o zi”.  Pentru prima data in 28 de ani imi doresc sa daram acest zid cu aceeasi dorinta cu care a fost ridicat, imi doresc sa ma las descoperita, sa ma las iubita, sa ma las apreciata si imi doresc sa daram zidul caramida cu caramida pentru a descoperi fericirea si linistea la care aspiram toti si dupa care alergam intreaga viata ca dupa niste himere .

Creirul meu e infasat intr-o ceata densa din care nu poate sa iasa, desi imi doresc cu atata disparare. Imi doresc de cativa ani sa reusesc in viata, sa devin independenta, sa devin o femeie puternica pe care toti cei din jurul meu sa stie ca se pot sprijini ori de cate ori au nevoie. Am reusit asta si ma bucur, ma simt implinita, simt ca am realizat ceva cu viata mea si simt ca am atatea de oferit, dar nu am cui, nu am pe cine sa ma bazez, nu ma am decat pe mine si familia mea, familie care ma blameaza de fiecare data cand ies din tiparul lor, fara sa realizeze ca am tiparul meu, fara sa relizeze ca au un copil care tot ce isi doreste pe langa sanatate este sa iubeasca, sa se simta iubita, sa fie intedendenta si sa nu ii fie frica ca cei care ii vor reprosa si critica viata cel mai aspru vor fi proprii parinti.

Simt ca am atatea de oferit si nici o persoana cui sa ii ofer. Nu am un iubit si nu am nici macar o persoana cu care sa pot discuta fara sa ma judece, fara sa imi fie frica ca imi pierd un prieten, fara sa imi fie frica ca maine nu mai raspunde la telefoane, nu am un prieten adevarat in viata mea. Am avut atat de multa incredere in cei din jurul meu si cei din jur nu mi-au oferit decat dezamagire, durere, minciuna si rautate.

Acum nu-mi doresc decat sa rad cu aceeasi pofta cu care radeam in copilarie, imi doresc sa am oameni pe care ma pot baza in jurul meu, imi doresc sa pot discuta cu parintii mei si ca macar ei sa ma accepte asa cum sunt cu bune si cu rele pentru simplu fapt ca sunt copilul lor, imi doresc sa iubesc mai presus de cuvinte, imi doresc sa simt ca inima mea se sparge in mii de bucati de dor, imi doresc un sarut de la un barbat care sa ma iubeasca, sa ma aprecieze, sa ma respecte, un barbat in care sa am incredere si care seara cand ajung acasa sa ma sarute si sa imi zica “buna iubita, cum a fost ziua ta azi?” si mai presus decat orice imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia unita (asa cum este ea, e familia mea, ii iubesc  si mi-o doresc unita) si imi doresc sa imi gasesc un rost in viata.

Pentru a realiza toate astea imi doresc sa daram zidul care l-am ridicat in jurul meu, dar stiu ca nu o sa incep sa daram prima caramida pana nu o sa gasesc acel barbat, acel om care sa imi arate ca exista siguranta si dincolo de zid, doar ca eu nu am gasit-o pana la el.

Am iubit in viata asta o data cu atata pasiune, cu atata putere incat simteam ca zbor, simteam ca totul era ireal si culme este ca si el m-a iubit la fel, poate mai mult poate mai putin, dar s-a terminat si am ajuns la concluzia ca iubirea nu este de ajuns si ca daca ne este scris sa fim impreuna, o sa fim, ca o sa fim peste 1 an, 2 ani, sau 5 ani, asta nu conteaza dar daca ne este scris drumurile noastre or sa se uneasca iar. Tinand cont ca am avut o astfel de iubire nu pot sa nu ma intreb: oare o sa mai iubesc? Oare ma mai poata iubi cineva atat de mult cum a facut-o el? Oare o sa mai rad si o sa mai fiu fericita asa cum radeam si eram fericita cand eram cu el? Oare mi-am ratat sansa la fericire?

Am iubit si am fost iubita in viata asta, chiar daca am pierdut ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat acea iubire, decat o viata fara sa stiu cum e cand iubesti si esti iubit asa, mai bine ca am iubit si am suferit, chiar daca acea durere m-a ingropat de vie, nelasandu-mi nici macar o bruma de speranta. Daca e sa mai iubesc in viata asa cum am iubit atunci o sa ma simt binecuvantata pentru ca am avut ocazia sa iubesc in viata nu o data ci de doua ori si pentru faptul ca o sa stiu cum sa reactionez, o sa stiu cum sa iubesc, cum sa apreciez si mai presus de toate o sa fiu sigura ca daca prima iubire m-a ingropat de vie, a doua m-a dezgropat si m-a aruncat la cer, chiar daca orice urca trebuie sa si coboare, important o sa fie ca am atins cerul de doua ori si sunt putini care fac asta intr-o viata, iar eu am fost una dintre ei. La fel de important este ca daca prima data m-a aruncat la cer dupa care m-a ingropat brusc fara nici o avertizare, fara preaviz, a doua oara o sa aterizez in picioare pentru ca stiu cum este atunci cand norul se disipa, stiu cum este cand simti ca nimic nu te poate opri din cazatura si cel mai important stiu ca daca o sa simt iar asta, o sa fac tot ceea ce tine de mine, tot ceea ce-mi sta in putinta sa nu mai cad, sa nu ma mai ingroape.

Ma uit in oglinda, ma uit la ochii mei tristi si nu ma recunosc, niciodata nu am fost atat de trista, niciodata nu am fost mai speriata, niciodata nu am avut ochii mai umezi ca acum fara ca pe obrazul meu sa curga vreo lacrima. Ma sperie singuratatea la fel de tare cum ma sperie ca as putea fi bolnava de ceva grav, fara cea mai mica sansa de videcare, vreau sa fiu sanatoasa, vreau sa iubesc, vreau sa ma simt iubita, vreau sa fiu alintata si sa alint la randul meu, vreau sa fiu inconjurata de prieteni, vreau sa am incredere, speranta, sansa, dar cel mai important vreau sa simt ca traiesc.

                                   

Plictiseala, speranta si iubire …. ce combinatie!!!!

O stare acuta de plictiseala si dezinteres total pentru toti si toate imi marcheaza existenta zilele acestea. Este sfarsitul lui februarie, afara ninge de parca ar fi decembrie si Craciunul bate la usa.

Imi doresc atat de tare o pauza, un concediu, cateva zile in care sa stau acasa (mai ales pe vremea asta), sa ma uit la filme idioate, cu nasul in plapuma, cu iubitul meu imaginar langa mine si fara grija zilei de maine, cand trebuie sa fac x lucru sau sa ma vad cu y persoana….asa ca pe vremea cand eram in generala sau chiar liceu.

Am o stare relativ buna si cred pentru prima data dupa foarte multa vreme ca o sa fie bine. Sper ca Dumnezeu o sa fie langa mine si o sa lase soarele sa apara si pe strada mea, si o sa ma lase pe mine sa visez la viitor fara a-mi mai face griji in privinta sanatatii sau a locului de munca, pentru ca …… eu chiar cred ca sunt un om bun, cu suflet bun, care merita sa-si intemeieze o familie, si sa-si vada copiii si nepotii crescand. Am invatat foarte multe de la trecut, si le-am invatat pe toate pe pielea mea si mi-a fost greu, se putea mai greu, este f adevarat, dar se putea si mai usor …. Asa ca astazi sper ca o sa fie bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca o sa am in viitorul apropiat sau indepartat lucrul pe care mi-l doresc cel mai tare in viata si de la viata (in afara de sanatate)… o familie.

Dupa ce in we m-am vazut cu un dobitoc care m-a facut sa realizez ca nu am nici un viitor langa el, luni am rupt aproape toate legaturile cu trecutul, ca marti sa rad din toata inima cand mi-am regasit „iubitul” din generala pe facebook, sau cand am primit cele mai dragutze mesaje de la un necunoscut. Astazi sunt bine, si ma bucur de fulgul de nea care mi-a picat pe nas cand am fumat prima tigare la birou, ma bucur de aer ca pot sa-l respir, ma bucur de viata cu speranta ca o sa fie totul bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca ce a fost rau a trecut,…..ma bucur ca traiesc.

Nu stiu ce imi rezerva viitorul, si sincera sa fiu nici nu ma intereseaza! Sanatoasa sa fiu, restul….peste restul o sa trec, caci sunt puternica, caci iubesc viata, caci iubesc lucrurile bune si frumoase, oamenii buni si sinceri, iubesc iarna caci imi aduce zapada, iubesc vara caci imi aduce marea, iubesc primavara caci pot sa miros freziile, iubesc toamna caci imi aduce covorul de frunze la picioare si cele mai minunate culori atunci cand ma uit in departare, iubesc familia in care m-am nascut pentru ca mi-a dat viata si pentru mi-au oferit un loc pe care sa-l numesc „acasa”, iubesc aerul pe care il respir in fiecare clipa pentru ca nu ma lasa sa mor, iubesc bataile inimii la sistola si asistola pentru ca imi aduc speranta, iubesc ca exista Dumnezeu pentru ca imi aduce credinta in El, in mine, in oamenii care ma inconjoara, in ziua de maine, in TOT.

Asa ca …. Azi e o zi buna in care plictiseala nu ma lasa sa imi vad de munca, speranta ma face sa visez cu ochii deschisi la viitor, iar iubirea …… iubirea e iubire!

"You can tear me apart, you can rip me to pieces, try breaking me down but I'll never be beated
You can say that you won but I'll never believe it, 'cause I can't be defeated
Made a mistake, swore I'll never repeat it, lost my heart for a second but it never stopped beating
I smile through the tears so the way that I see it, I can't be defeated"

I`m lost!!!

Ma gasesc int-o perioada a vietii mele in care totul este incert, nimic din ce ma inconjoara nu este concret. Sanatoasa nu stiu daca sunt, demisia mi-am depus-o de 2 ori intr-o saptamana, seara ajung acasa si sunt singura, nu am pe nimeni care sa ma astepte, care sa se bucure ca ajung acasa, care sa ma ia in brate si sa ma sarute. Ma simt depasita de situatie, ma simt debusolata si culmea e ca busola mea este atat de magnetizata incat se invarte cu o viteza ametitoare, atat de ametitoare incat creaza haos.

Eram o persoana optimista si plina de viata, iar acum parca viata s-a scurs si optimismul s-a evaporat. Imi doresc de cativa ani sa fiu sanatoasa, as da orice sa stiu ca sunt sanatoasa, si sincera sa fiu nu as regreta nimic….nici ca sunt singura, nici ca nu am nimic al meu, nici ca nu am alte motive decat sanatatea sa ma bucur de viata.

Ma gandesc ca ma lupt si nu stiu de ce, pentru ce, pentru cine. O data, nu acum mult timp ma luptam pentru mine si imi era bine, eram linistita, eram fericita, eram…..eu. Acum eu am cam disparut din peisaj si cum poti sa treci prin toate, peste toate stiind ca fara tine….totul e haotic, e pierdere de timp, e durere?

Ma trezesc din ce in ce mai trista, mai pustie, mai fara vlaga, mai fara speranta. Sunt inconjurata de oameni care imi tot spun ca imi sunt prieteni, dar uita in permanenta semnificatia cuvantului, folosind astfel cuvinte mari pe care nu le inteleg, nu pot sa le inteleaga sau nu vor sa le inteleaga.

Nici sa gandesc parca nu mai pot, parca nu mai am cu ce…si culme este ca stiu ca nu sunt asa, stiu ca sunt o femeie inteligenta, o femeie cu capul pe umeri, sincera, pe care te poti baza, o persoana care este vesela, optimista si plina de viata…..si cu toatea astea….ma intreb: daca stiu ca sunt asa……de ce am starea asta de kkt? De ce nu ma pot regasi? De ce imi este atat de greu sa ma ridic din mocirla in care am intrat?

Am primit un sfat „sterge toate legaturile cu persoanele din trecut, care te-au facut sa suferi”.

Poate ca asta este excat lucrul de care am nevoie, poate ca asa as avea sanse sa ma regrupez si sa ma adun, pornind astfel catre un viitor incert, dar care macar este viitor.

Cum spuneam….mult haos si parca nu mai pot gand, nici sa scriu lucruri pe o hartie coerent nu mai pot!

Sf. Mihail si Gavril

Port un nume al unui Sfant dar in acelasi timp port numele unui barbat care tot ce si-a dorit a fost sa-si vada nepoata sanatoasa, realizata si fericita....s-a stins fara a vedea sau simti ca am realizat macar unul din aceste lucruri. Pot doar sa spun " imi e dor de tine tataie" si desi nu pot sa te pup si sa-ti spun "La Multi Ani" sper ca lumanarea aprinsa pentru tine astazi o sa ne lumineze drumurile amandurora, in cele doua lumi diferite. Astazi in ziua de Sf Mihail si Gavril, imi plec capul in fata voastra: a bunicilor mei care s-au rugat in permanenta pentru binele si sanatatea mea si in fata lui Dumnezeu si va spun urmatoarele: va rog sa ma iertati pentru greselile facute, va multumesc pentru tot ceea ce mi-ati oferit si va rog sa-mi dati sanatate ca sa pot trece peste toate in viata!

I live, always will survive

Dupa doua saptamani de kkt in care am fost in ultimul hal de bolnava si de decazuta psihic din drepturi de catre neuronii mei.........am realizat (desi suna ciudat) cu sunt OM.

Dupa aceasta "mare revelatie” avuta de catre subsemnata am constatat ca, in calitatea mea de om ........ am zile bune si zile proaste, iar atunci cand am zile bune vreau sa fug de mine si sa impart bucuria pe care o simt cu toata lumea, iar cand am zile proaste vreau sa stau langa mine, sa ma sustin, sa ma ajut sa ma reculeg, sa ma adun de jos si sa ma fortez din nou sa merg mai departe cu optimism in suflet si cu zambetul pe buze.

Tind sa cred, din ce in ce mai mult ca singura diferenta intre mine si noii mei „prieteni” achizitionati peste vara nebuna care tocmai s-a incheiat, este ca eu recunosc ca am zile bune si zile proaste si recunosc mai ales cand le am....iar atunci cand am zile proaste si sunt exagerat de sincera si de directa, ma feresc de toata lumea, mai ales de mine .... de teama de a nu face rau.

In ultimele 6 luni, viata mea a fost un haos! Am iesit, m-am plimbat, am fost in toate cluburile posibile, cu toate categoriile de oameni, m-am gandit, m-am rasucit, am analizat, am criticat, am plans, am ras, am jignit si am fost jignita, mi-am facut prietenii ca sa le rup, mi-am facut un iubit ca sa ma despart de el si iar m-am gandit, rasucit si analizat....pentru ca la final dupa toate astea sa raman cu ....MINE!

In VIATA MEA actorul principal sunt EU. Imi doresc din tot sufletul sa fiu sanatoasa si de a gasi in orice moment, indiferent cat de greu sau dureros este acela, puterea de a merge mai departe. Viata m-a binecuvantat cu lucruri, care pentru unii par banalele, dar pentru mine, cea care a jucat rolul principal, au fost cruciale si de multe ori ma mir ca am supravietuit si ca am avut puterea sa merg mai departe. De ce ce in aceste conditii zic "binecuvantat"???.....simplu: pentru ca am invatat din toate in parte cate ceva si pentru ca la sfarsit am ajuns sa ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a tinut sanatoasa, ca mi-a oferit o familie tampita si cretina dar care ma face sa zambesc de cate ori intru in casa parinteasca, m-a facut sa ii multumesc ca mi-a dat in jurul meu oameni care m-au invatat lucruri de genul : „cine nu te accepta asa cum esti, nu iti este prieten”, „indiferent unde viata ne va purta intoteauna cerul, luna si stelele ne vor uni”, „daca tu nu lupti pentru tine, nimeni nu o sa o faca in locul tau”, „ din ciclul cand viata te ia la misto”, „in lantul trofic trebuie sa fii in varf, tu trebuie sa fii cel mai puternic”, "daca ne este scris sa fim impreuna o sa fim"  etc si pe care ii consider prieteni, chiar daca poate ei nu ma considera pe mine, si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu mi-a dat curajul sa ma spanzur agatata de neonul din baia mea neagra asortata parca la fix cu doliul de inmormantare si .......... le multumesc tuturor la un loc pentru ca m-au invatat pe rand sa traiesc, sa ma autoeduc, sa plang, sa sufar, sa rad, sa iubesc, sa urasc, sa doresc, sa vreau, sa pot!

„Prietenilor” care au incercat sa imi dea un picior in gura de cate ori m-au vazut jos, doar ca sa se asigure ca nu ma mai ridic, nu pot decat sa le multumesc si lor pentru ca mi-au confirmat astfel ca sunt puternica si ca: si cu si fara sutul lor o sa ma ridic, le multumesc ca mi-au confirmat ca sufletul meu nu or sa poata sa mi-l cumpere niciodata...pt simplu fapt ca nu e de vanzare, chiar daca e la vedere, si le multumesc ca mi-au aratat locul pe care il ocup in lantul trofic si ca indiferent de cat de multi sau putini bani ai.....tot poti fii pe prima treapta a acestuia daca iti folosesti arma principala..... creierul.

Asa ca va anunt pe toti parinti, prieteni, cunostinte, dusmani etc ca desi am trecut si sunt destul de sigura ca o sa mai trec prin multe momente grele si stari de kkt in viata asta, daca Dumnezeu o sa ma tina sanatoasa, indiferent ce o sa se intample, cum o sa se intample, cat bine sau rau imi faceti ....atata timp cat o sa fiu sanatoasa, o sa ma lupt, o sa traiesc, o sa supravietuiesc!

fuck you all

Mi se reproseaza tot mai des in ultima vreme ca nu dau dovada de interes fata de „prietenii” mei, ca m-am racit, ca nu mai sunt deschisa, ca nu mai comunic, ca nu sun, ca nu ma intereseaza soarta celor care au fost alaturi de mine, in anumite momente ale vietii, si care acum imi reproseaza acest lucru. O sa spun clar si la obiect, raspicat si cu dictie urmatoarele: dragii mei „prieteni” vreau sa intelegeti anumite lucruri in ordine aleatoare:

-       Sunt o persoana de 28 de ani, cu job in care din 24 de ore pe zi, cel putin 12-14 sunt la birou

-       Nu ma intretine nimeni, nici un barbat din „high-class-ul” bucurestean, nici un barbat cu salariul minim (macar) pe economie, nici mama, nici tata, nici vreo matusa din strainatate cu titluri de propietate in Pipera.

-       Intretin casa mea, casa parintilor mei, platesc intretinere, lumina, imi cumpar singura, ulei, carne, detergent, hartie igienica etc

-       Am un credit la banca facut ca sa ii scot pe parintii mei din niste kkt mai mari decat o mosie de 4800 mp

-       Am 8 ani de scoala generala, 4 de liceu, 5 de facultate, 2 de master si alti 4 de cand lucrez ...insumati (asta ca ajutor in caz ca nu puteti sau va este greu –lucru deloc imposibil) am 19 ani de scoala si alti 4 de munca in care tot ceea ce mi-am dorit a fost o cariera, sa fiu independenta si sa castig respectul celor din jurul meu.

In concluzie: ma scuzati ca nu va sun in fiecare zi, sau nu va dau mesaj la fiecare 2 ore sa va spun ce fac, cum fac sau sa va intreb daca ati fost la saloane de infrumusetare si ce anume „imbunatatire” ati mai facut, daca ati fost la mall si ce rochita, fustita, pantofi sau pantalonasi ati achizitionat, in ce loc de fitze ati mancat la pranz si ce mancare cu specific chinezesc, italian, marocan etc ati „ciugulit” si imi pare rau ca astazi nu am intrebat daca ati facut furori la sala de fitness in colanteii vostrii minusculi si in topurile umplute de silicoane sau sosete dupa caz.

Poate ar trebui sa-mi cer scuze ca nu v-am dat cheile de la apartamentul meu sa va „alintati” cu partenerii vostrii, ca nu imi las serviciul, ca muncesc 12-14 ore pe zi, ca familia mea si locul meu de munca sunt mai importante decat voi, ca nu petrec suficient timp cu voi, ca nu am timp sa ma gandesc cu ce imi asortez diseara in club lacul de pe unghii, ca vreau sa stau acasa in concediu si sa ma odihnesc, ca imi doresc sa fiu independenta din toate punctele de vedere, ca prefer sa ma duc pe stadion decat sa ies „la o cafea in oras”, ca prefer sa stau acasa cu un barbat decat sa imi petrec timpul la shopping sau sa va ascult reprosurile, ca in casa mea FAC CE VREAU SI EU HOTARASC CE FAC SI CE VREAU si ca nu stau sa dau explicatii de genul: ce? De ce? Cu cine? Cum? Cand? In ce fel?......dar nu o sa o fac, nu o sa-mi cer scuze....nu meritati, nu intelegeti si daca neuronii mei stau la plaja doar in concediu, va spun cu regret ca ai vostrii sunt intr-un concediu permanent.

In schimb o sa-mi cer scuze pentru faptul ca mi-am neglijat familia si ca in timp ce cu voi vorbeam de 2 ori pe zi cu ei vorbeam 1 data la 2 zile, ca in timp ce pe voi va vedeam 1 data la 2 zile pe ei ii vedeam 1 data la saptamana, 1 data la 2 saptamani, ca mi-am pierdut coloana vertebrala (dar multumesc lui Dumnezeu ca am recuperat-o si sper sa nu fie prea tarziu), ca mi-am neglijat cea mai buna prietena din luna mai pana in prezent, ca am imprumutat bani persoanelor care nu merita decat sa le sucesc gatul cand trebuia sa le dau acei bani parintilor mei, ca m-am uitat in oglinda in ultimele 6 luni si ca m-am simtit prost ca nu am 1.80 si 50 de kg, ca am cautat un barbat care sa-mi ofere liniste si stabilitate, (ca am dat numai peste javre, ca am ales numai lichele si astfel m-am dezamagit pe mine si mi-am dezamagit familia....asta este alta discutie), imi cer scuze ca nu mi-am sunat prietenii care la 12 noaptea s-au ridicat din pat ca sa imi sara in ajutor si ca atunci cand m-au sunat sa iesim la o cafea eram prea preocupata sa imi fac „prietenele” fericite, sa le consolez, sa ne distram etc.....va rog sa ma iertati parinti, prieteni care mi-ati spus lasa-le ca nu o sa-ti fie bine, si ma rog pe mine sa ma iert pentru ca am fost atat de proasta intr-o lume in care toti isi vad interesul si in care tot mai putini au coloana vertebrala.

Desi nu ar trebui o sa va mai spun ca, conform DEX, cuvantul „prietenie” are urmatoarea definitie: Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atasament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileste între persoane, pe baza acestor sentimente; amicitie. Atitudine plină de bunăvointă, prietenoasă fată de cineva. Legătură între grupuri sociale bazată pe aspiratii, năzuinte, interese comune.

Detaliind va spun urmatoarele: in momentul in care mi-ati cerut cheiele de la casa in care stau, pentru intalnirile voastre nu ati manifestat nici un fel de respect, in momentul in care mi-ati reprosat ca in casa mea eu am facut x lucru, cu x persoana......nu pot sa va spun decat ca e casa mea si pot sa fac ce vreau, cu cine vreau, cand vreau, cum vreau fara sa-ti cer tie permisiunea....pt simplu fapt ca este a mea, cum poti sa-mi reprosezi draga „prietene” ca te-am tinut departe de iubitul tau in ziua cand nu ti-am dat niste chei de la o casa care nu iti apartine? Daca am fost lipsita de respect, de intelegere,  ca nu am facut asta....iarta-ma dar nu imi pare rau, sunt mult prea nesimtita si insensibila.

Ce aspiratii si interese comune avem noi „prietene”? Eu imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia fericita, un barbat care sa ma iubeasca si care sa ma respecte in timp ce tu nu te gandesti decat la egoismul din sufletul tau, tu nu iti doresti decat sa iti gasesti urmatoarea „victima” pe care sa o sugi de bani precum un trantor si care sa iti ofere siguranta zilei de maine, muncind pana nu mai poate, alergand de colo-colo ca sa iti ofere tie bani, casa, masina, haine si o viata luxoasa....timp in care el se imbolnaveste de inima din cauza epuizarii si moare, iar tu ai in sfarsit posibilitatea sa-i cheltui banii fara a da socoteala si sa realizezi ca orice sac are un fund doar atunci cand l-ai atins, moment in care iti freci piciorusele ca o musca in fata unui kkt si te multumesti cu baliga din mijlocul drumului.

Ati judecat, ati jignit, ati improscat cu noroi, iar eu ma vad nevoita sa va mai spun inca o data :fuck you all, i`m gonna keep my soul from the world!!!!!

Regrete, dorinte, iubire, intelegere, frica

Regrete, dorinte, iubire, intelegere, frica....sentimente atat de umane, dar atat de greu de cunoscut sau de recunoscut.
Regret ca poate trebuia sa am cel putin un copil pana la varsta asta, care sa imi ofere senzatia de implinire, de fericire si motivatia pentru a stii de ce lupt, pentru cine lupt in viata.
Dorinte...imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia unita si sa-mi gasesc jumatate, si prin jumatate inteleg acea persoana care te saruta de noapte buna, acea persoana care iti respira in ceafa, seara la culcare si care te tine in brate atat de strans incat simti ca nu poti respira, iar tu o lasi cu sentimentul ca asa recuperati timpul pe care nu reusiti sa il petreceti impreuna. Prin jumatate inteleg sarutul de dimineata, momentele in care facem dragoste pana simtim ca suntem unu, pana cand iti doresti sa intrii cumva in pielea lui si sa ramai acolo pentru totdeauna si sa nu va desparta nimeni niciodata.
Iubire....hmmmm, un sentiment atat de complex, de complicat dar care iti ofera fiori pe sira spinarii cand te saruta, iti ofera senzatia de durere in piept cand nu sunteti unul langa altul si iti ofera acele clipe magice in care ai impresia ca timpul sta in loc, ca privirea lui te doreste in fiecare secunda cand te priveste, ca sarutul lui poate inlocui milioane de cuvinte si ca atunci cand pui capul pe pieptul lui si ii simti bataile inimii la sistola si asistola stii ca de fapt sunt bataile inimii tale, pentru ca in realitate tu, el sunteti de fapt una si aceesi persoana si formati un NOI atat de greu de realizat, incat cuvantul irealizabil l-ati sters din vocabular la primul sarut, prima mangaiere, primul fior pe sira spinarii atunci cand te-a atins pentru prima data.
Intelegere ca sa poti in viata sa percepi si sa realizezi ca ai sentimente....fie ele negative sau pozitive, ale persoanelor importante din viata ta. Intelegere atunci cand tu sau el veniti obositi acasa si nu aveti chef sa faceti nimic altceva decat sa stati unul in bratele celuilalt, sa dormiti sau sa va uitati la un meci de fotbal in care va amuzati copios cand vedeti rezervele la incalzire stiind ca in trecut si voi ati fost o rezerva unul in viata celuilalt. Frica ca Dumnezeu ma va pedepsi pentru toate pacatele pe care le-am, frica de a nu-mi pierde locul de munca, frica ca se va intampla ceva rau cu familia mea, care asa cum este ea, tampita, rea, idioata...o ador si ii iubesc incredibil de mult si nu in ultimul rand frica de singuratate, ca mi-am ratat sansa le fericire, ca nu o sa mai iubesc si nu o sa mai fiu iubita, ca nu o sa-mi gasesc acel barbat care sa fie ultimul barbat care ma saruta in viata si cu care sa ma sui in ultimul tren care ma indreapta spre destinatia finala: o familie si tot ce inseama acest lucru bun sau rau, trist sau fericit...frica ca nu o sa simt in viata mea implinirea!
Regret ca nu sunt jumatatea cuiva, imi doresc sa fac parte din viata cuiva si sa impartim impreuna viitorul, sa iubesc fiecare clipa petrecuta cu el, indiferent cat de tare doare absenta lui si imi e frica ca nu o sa impart niciodata cu acel cineva cele mai bune, ptofunde, nebune, tampite zambete, experiente.....momente de viata si din viata!

O stare tampita si o senzatie ciudata, dar nu noua de singuratate!

O stare tampita si o senzatie ciudata, dar nu noua de singuratate! Imi este dor sa iubesc si sa fiu iubita, niciodata in 28 de ani nu am mai simtit atata nevoie de afectiune, atata nevoie de a iubi si a fi iubita. Am avut  un schimb de replici cu Marian (primul barbat din viata mea si cel care m-a invatat sa iubesc, barbatul care nu trebuia sa spuna decat "ramai" si as fi ramas cu el toata viata indiferent de consecinte) care si-a adus aminte de lucruri pe care le-am facut si le-am facut impreuna...asta dupa 5 ani.
Acum 5 ani pe vremea asta imi pregateam actele pentru Londra si desi nu imi imaginam ca o sa ajung acolo, speranta, dorinta, iubirea nu ma lasau sa imi imaginez ca nu o sa calc in locul pe care il adoram din copilarie si in care imi gasisem in mod ciudat jumatatea. S-au intamplat multe...poate prea multe acolo dar si aici: o iubire care m-a invatat cum sa pretuiesc si cum sa imi pese mai mult de cel de langa mine, decat de mine; multe relatii, urmate de tot atat de multe rupturi, si o perioada luuunngggaaa de singuratate.
E ciudat cum sentimentele trecutului se impletesc cu cele ale prezentului si te fac sa speri la un viitor in care niciodata nu esti singur, in care daruiesti iubire si in schimb nu primesti nimic mai putin decat iubire. Imi doresc sa am curajul sa mai spun macar o data in viata, din adancul sufletului, pur si curat acele 2 cuvinte pe care nu le-am mai spus de 5 ani, acele 2 cuvinte pe care oricat de tare imi doresc sa le spun, nu pot...acele 2 cuvinte atat de simple dar care spuse impreuna, exprima tot ceea ce simti si chiar mai mult, imi doresc atat de tare sa spun .... TE IUBESC!!!

Ce haos! Ce stare tampita!

Ce haos! Imi este din ce in ce mai greu sa ma regasesc, sa im gasesc drumul in viata, sa imi dau seama ce e bine si ce nu, cine imi e prieten si cine nu....cine ma vrea si cine nu. Am 28 de ani, un job cat de cat stabil, o casa si o familie tampita, dar pe care ii iubesc si care stiu ca indifernt de ce se intampla, de cat ma jignesc si de cat ma blesteama ...si ei ma iubesc. Cu toate astea ma uit la mine si vad o persoana care a inceput sa ia decizii din ce in ce mai proste, decizii pe care nici la 18 ani nu le-ar fi luat.

Anturaje dubioase, iesiri multe si dese in cluburi de fitze pe care pana de curand le dispretuiam si pe care acum le frecventez de cel putin 2 ori pe saptamana si culmea e ca le frecventez alaturi de oameni care...nu imi sunt tocmai alaturi, ca nu imi sunt prieteni.

Doamne ce stari, ce trecere, ce senzatii, ce lume! Analizez la rece cata lume isi doreste sa ajunga in adevaratul sa zicem „high class-ul” superior al Bucurestiului, acolo unde fetele se imbraca de la Guess, Prada, Chanel, Cavalli, D&G etc, iar baietii isi parcheaza Porche-ul, Maserati-ul, BMW-ul, Audi-ul si alte masini puternice si scumpe  in fata cluburilor de lux gen Bamboo, Fratelli, Gaia, Gaga, Eleven, Turabo etc (binenteles asta in cazul in care nu o fac altii pt ei). Am ajuns acolo, cred ca intr-un fel am fost mereu acolo (dar eram mereu in vizita, eram mereu in trecere...niciodata nu m-a tentat sa raman, nu m-a tentat sa leg prietenii cu genul acesta de oameni). Intr-un fel m-am ferit mereu de locurile de gen, de lumea in care banii sunt caretea castigatoare, cartea de vizita, in care uneori nu conteaza daca nu ai bani de o apa plata, conteaza sa lasi impresia ca poti plati consumatia de la masa ta singur, plus consumatia de la alte 2-3 mese din jurul tau. Haine, scumpe, masini si mai scumpe......si cu toate astea ....gustul e amar. Cred ca incep sa-mi dau seama ca sunt mult prea realista, mult prea infipta cu picioarele in pamant, mult prea sincera, mult prea buna si mult prea proasta pentru o astfel de societate. Am vazut oameni care ............plm si mm sa spune ca au in spate oameni puernici care pot sa le ofere tot ce-si doresc, care sunt imbracati din reviste, dar care la sfarsitul zilei se gandesc, se foiesc, se rasucesc si se fastacesc cu ce sa plateasca consumatia. Consumatie pe care o plateste un inginer, un agent de turism sau plm un economist cu salariul mediu pe economie....si care la 5 min dupa momentul neplacut, si stanjenitor pt persoanele care platesc nota spun fraze genul „x ruda a mea face x suma de bani” sau „eu fac x suma de bani” sau „eu plec in x loc in concediu”. Pai in plm demonstreaza......nu ma lasa pe mine, pe x sau y sa o demonstrez pt tine...eu una nu am nici motive, nici chef si nici timpul necesar sa o fac.....nu ma motiveaza nimic si nimeni din lumea asta ..... pt mine desi poate suna ciudat...”high class-ul” e umplutura, chair nu e lumea mea si culme e ca nici nu vreau sa fie.....nu purtam aceleasi culori si nu cred ca o sa purtam vreo data in viata noastra de muritori.

Stau, rumeg, judec, plang trag linie ajung la concluzia ca: Doamne iti multumesc Tie ca m-ai facut persoana integra care sunt azi, ca m-ai inzestrat cu sinceritate poate mai mult decat era nevoie, ca mi-ai dat un cap, pe care mi l-ai pus pe umeri si pe care l-ai inzestrat cu atatea lucruri minunate cum sunt neuronii, ca m-ai  ancorata atat de bine in  pamant, in realitate incat ma intreb ce calamitate naturala poate schimba bunul simt, educatia, cei sapte ani de acasa, incredere, sinceritatea, capacitatea de a fii langa oamenii dragi mie neconditionat si capacitatea de a nu ma crede niciodata altcineva decat ceea ce sunt, de a ma multumi cu imaginea din oglinda in fiecare dimineata cand ma dau jos din pat.

Ma intreb cum iti dai seama cine iti este prieten sau nu, cine este bun sau rau, cine te iubeste cu adevarat sau cine te minte? Oare chiar trebuie sa ajungi pe un pat de spital ca sa realizezi cine este langa tine si cine nu, ca sa realizezi cine te iubeste si cine nu, cine iti este prieten si cine nu? Oameni buni...treziti-va banii nu pot cumpara tot! Nu poti sa cumperi iubirea barbatului pe care il adori, nu poti sa cumperi clipele petrecute alaturi de cei dragi, nu poti sa-ti cumperi sanatatea ..... nu poti sa cumperi acele lucruri atat de minunate care te fac sa te simti OM!

Daca voi aveti impresia ca iubirea, afectiunea, familia, fericirea, linistea etc se pot cumpara atunci nu pot sa va spun decat: fuck you all, i`m gonna keep my soul from the world!!!