Incerci sa lasi trecutul in trecut si sa te bucuri de viitor. Te trezesti ca trecutul este amprenta prezentului tau si involuntar iti dicteaza traiectoria viitorului. Nu mai esti la fel! Te-ai schimbat. Cineva, ceva, candva...totul, a schimbat genetica ADN-ului tau si te gasesti la prapastia dintre tine, trecut, prezent si viitor. Te zbati pentru tine si te gasesti zambind la o licarire de fericire ce iti strabate involuntar calea, dar care nu iti apartine, care nu este pentru tine si/sau care nu te vede, sau pe care pur si simplu tu nu o vrei, tu nu vrei sa fie a ta, sa fie pentru tine, dar sfarsesti prin a te multumi totusi cu ea. Nu te-ai asteptat sa te trezesti in nebunia in care traiesti astazi! Copil fiind, te visai intr-o familie a ta, fara complicatii, fara divort, fara "poate", fara "hai sa vedem ce o sa fie", fara "nu imi fac planuri de viitor", fara "doar sex si atat", fara "nu ne implicam emotional". Ai fost copilul ingenuncheat si indoctrinat de exemplul de "fericire" compromitatoare a celor care te-au inconjurat. Te-ai trezit visand la "cai verzi pe pereti", singur/a, cu unul, doi, cinci copii in brate si intrebandu-te "Incotro o iau?". Da, suntem familii monoparentale si am ajuns sa ne mandrim cu exceptia ce a devenit regula. Este normal? Habar nu am! Am ajuns sa ne bucuram de ce primim si uitam sa visam la "au trait fericiti pana la adanci batraneti" sau macar la ce este bun, corect si ce ne trebuie noua si sufletului nostru. Ne gasimi in "odaia mintii noastre", captivi involuntar in bucati de trecut si traind instinctiv in prezent fara ganduri si sperante reale de viitor. Ne creem liste, listute, tipare si standarde la care nici macar noi nu ne putem ridica cu adevarat. Ne bazam pe "fie ce-o fi" si ne bucuram cu ce primim gandindu-ne ca ne-am trait si ne-am ales soarta, ca asa a fost sa fie. Ne vedem in fiecare dimineata in oglinda artificial luminata din baile noastre, dar in cea mai intunecata oglinda a sufletului nostru. Ne mintim ca "suntem intregi singuri", cand in realitate intregul este pur si simplu confirmat in mod "neasumat" de caldura sufletului la care tanjim sa ne imbratiseze si sa ne imbarbateze in fiecare seara inainte de culcare si in fiecare dimineata inainte de rutina zilnica si uneori extenuanta a unei banale zile pentru altii. Ne dam barbati si "barbate" ca le facem pe toate fara sa recunostem ca da, le facem pe toate, dar nu vrem sa facem asta, nu vrem sa le facem pe toate! Nu, nu este vorba ca nu putem, este vorba ca NU VREM! Vrem acea viata in doi, acea viata "citita", invatata si visata in toate basmele si povestile cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, chiar daca nu exista, noi o vrem si o visam involuntar, in subconstient, in fiecare seara de "liniste" singuratica si parinteasca. NU! Nu suntem perfecti, nu suntem completi si nici macar nu mai suntem....intregi. Suntem jumatatile de masura ale existentei noastre de odinioara, ce acum exista fara doar si poate pentru astazi si pentru maine si pentru viitorul copiii pe care i-am adus pe lume. Ne punem masca dupa masca pe care ajungem sa nu le mai dam jos, nici macar atunci cand ramanem singuri cu imaginea ce se reflecta in oglinda, pentru ca trebuie sa fim "tari", "indestructibili" si "puternici". Ne uitam sufletul si nu pentru ca vrem, ci pentru simplu fapt ca l-am ascuns atat de bine si atat de multa vreme, incat nu mai stim cum si unde sa il gasim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu