My best friend

Toti avem cel putin o persoana despre care putem spune ca este "prietenul sau prietena noastra cel/cea mai buna". Cine este aceasta persoana pentru mine? Simplu, scurt si la obiect, aceasta persoana pentru mine este Mish. Unele persoane ii spun Ana, altele ii spun Mihaela, dar eu...de cand a venit neinvitata la petrecerea mea de 18 ani si pana in ziua de astazi, eu i-am spus Mish. Imi aduc si acum aminte cand am vazut-o in rochia ei galbena, lucioasa, mulata intrand in casa, exact in ziua in care faceam 18 ani si ma gandeam "a venit si asta neinvitata" si imi aduc aminte de prima tigare fumata impreuna pe scarile blocului, ea ascunsa dupa visin sa nu o vada ai ei si eu sub vita de vie sa nu ma vada ai mei.            
Imi aduc aminte cand fara sa ne spunem nimic, am facut pactul de a fi mereu sincere, mereu deschise, mereu obiective, mereu prietene una cu cealalta. Imi aduc aminte cand ne-am promis, adolescente fiind, ca cea care se casatoreste prima ii va fi nasa celeilalte si ii va boteza copilul. Imi aduc aminte momentul in care am sunat-o la 12 noapte, plangand si negasindu-mi locul in lume, iar ea s-a ridicat de langa barbatul ei si a venit sa ne intalnim "la locul meu" fara ca macar sa ii cer asta. Imi aduc aminte de cate ori m-a luat in brate si mi-a dat puterea sa merg inainte atunci cand pur si simplu rataceam singura pe holurile vietii. Am fost la mare impreuna, am fost la munte impreuna, am fost in cluburi, pe stranduri, ne-am trait viata si ne-am distrat in viata asa cum putini stiu sa o faca, iar dupa fiecare experienta traita de-a lungul timpului, la sfarsitul zilei am ramas prietene.

Nu ne vedem des, nici macar nu vorbim zilnic sau saptamanal, dar de fiecare data cand una din noi are o veste majora, cand una dintre noi are un prag de trecut sau un eveniment de sarbatorit suntem una langa cealalta neconditionat si indiferent de timp, spatiu, bani, barbatii din viata noastra sau problemele pe care le avem. De fiecare data cand ne auzim la telefon sau ne vedem, chiar daca a trecut o perioada lunga, reluam legatura exact din acelasi loc, in exact acelasi mod si cu exact aceeasi sinceritate. Intre noi nu exista comparatii, intre noi nu exista minciuna, intre noi nu exista invidie, competitie sau ura, intre noi nu exista sa ravnim una la ce are cealalta sau sa ne comparam una cu cealalta, intre noi exista doar o simpla si frumoasa prietenie bazata pe respect, incredre si obiectivitate. Ea mi-a fost si imi este sora, mama, tata, prietena, psiholog, si confident.
Ne cunoastem de cand eram copile, nu cred ca aveam mai mult de 8-9 maxim 10 ani, de la 18 ani, cand amandoua eram 2 adolescente tampite pe care nu le intelegea nimeni am devenit cele mai buna prietene, acum la 31 de ani, cand suntem femei in adevaratul sens al cuvantului suntem in continuare cele mai bune prietene si ne bazam una pe cealalta fara teama, fara frica, fara regrete si fara sa ne judecam sau sa ne blamam una pe cealalta. Ne sustinem una pe cealalta, ne incurajam si ne sfatuim. Poate unii nu cred si nu inteleg ca pot exista si astfel de prietenii, dar credeti-ma ca exista. Nu spun ca noi nu ne-am certat, nu ne-am jignit si nu ne-am blamat, ca am facut asta slava Domnului, spun doar ca ne-am maturizat impreuna, ne-am acceptat una pe celalta asa cum suntem si ca prietenia noastra a rezistat si exista pentru simplu motiv ca noi vrem sa existe, pentru simplu motiv ca noi am crezut una in celalta si nimeni si nimic nu a putut rupe, destrama aceasta incredre.
Nici o relatie in lumea asta, indiferent de natura ei nu o sa reziste fara incredre, intelegere si mai ales respect, iar noi doua, in relatia noastra de prietenie, le avem din belsug. Imi doresc ca si in relatia pe care ea o are de 9 ani si in relatia pe care eu o am de 4 luni sa avem amandoua parte de exact aceleasi lucruri si imi doresc ca peste 30 de ani, cand o sa fim amadoua babute......sa iesim cu nepoteii in parc, sa depanam amintiri, sa radem si sa zambim ca desi timpul a zburat, noi "l-am dovedit" si  prietenia noastra a ramas (asta sperand ca o sa se intoarca din tarile "calde" unde urmeaza sa plece, daca nu...tot o sa ne mai vedem :) )
Banuiesc ca s-a inteles si ca se intelege ce vreau sa spun, dar pentru orice eventualitate, iti spun "Multumesc Mish ca m-ai ajutat, m-ai sustinut si m-ai ridicat de cate ori am cazut, multumesc ca m-ai suportat (stiu cat de greu de suportat si dificila sunt), multumesc ca ai avut incredre in mine, multumesc ca ai avut curajul sa-mi spui mereu ceea ce crezi, ce gandesti fara menajamente si iti multumesc pentru prietenia pe care mi-ai dat-o si pe care sunt mandra sa spun ca o avem. Multumesc!"

Optiunea corecta

Cand vezi, auzi sau pur si simplu afli ca in opinia anumitor persoane (deloc neimportante), in viata iubitului tau tu nu esti "optiunea corecta", indiferent cat de slab sau puternic esti, lumea ta se cutremura. Niciodata nu esti pregatit sa auzi, sa simti, sa vezi ca persoana pe care o iubesti, poate fi de acord, chiar si pentru o fractiune de secunda cu afirmatia cuiva, ca tu nu ai fii "optiunea corecta" pentru el. Plecand de la minciua, tradare, paranoia, usi ale trecutului lasate deschise, imperfectiunea de a fi om,  descoperi pe parcursul drumului acesta anevoios care este "viata" ca orice ai face si oricat ai zice nu esti niciodata cu adevarat pregatit pentru ce este mai rau, sau pentru dezamagiri, in realitate niciodata nu esti pregatit, in realitate este tot o surpriza si in realitate tot suferi (asta daca ai inima). Nu spun ca sunt perfecta, departe de mine aceste ganduri, de fapt niciodata nu am spus ca sunt bine cu atat mai mult ca sunt perfecta, am spus ca sunt cel mult ok, dar totusi...nu poti sa nu te intrebi unde ai gresit? Nu ma refer la greselile pe care le faci in viata de cuplu, sau la greselile banale de zi cu zi, ma refer pur si simplu la...plm...ma gandesc la faptul ca in mintea mea haotica nu imi trec decat urmatoarele ganduri cu legatura la aceste persoane care ma vad o optiune incorecta, si anume: "am facut tot ceea ce a trebuit si ce am putut sa ii ajut pe acesti oameni, am incercat sa le fac toate poftele, am dat de la mine ca sa aibe ei, i-am sustinut, nu le-am umplut capul cu problemele mele, dar recunosc ca, mi-am tinut iubitul aproape de mine si departe de ei, prin faptul ca am vrut sa stau singura cu el si numai cu el...iar ei acum il "incurajeaza" sa fim impreuna spunandu-i: "eu inca astept sa faci optiunea corecta pentru tine". Serios! Atat de multa "afectiune si respect" aveti voi pentru mine? Asa il incurajati voi? Ce frumos!

Plm...nici nu stiu de ce ma mai agit, dar stiu sigur ca sunt dezamagita, ca ma doare, ca ma afecteaza, ca ....nu stiu...nu mai stiu nimic. 

Chiar asta suntem unii in vietile celorlalti? Chiar suntem niste "optiuni"? Chiar totul intr-o relatie se bazeaza pe a fi, sau a nu fii "optiunea corecta" in viata partenerului tau? Chiar trebuie sa luam in calcul toate persoanele care ne spun ca suntem "optiunile" corecte sau incorecte in viata partenerilor nostrii sau ei in viata noastra? Si cum poate un om sa spuna despre un alt om daca este sau nu "optiunea corecta" pentru cineva, atata timp cat nici macar nu s-a chinuit sa faca un efort sa cunoasca aceea persoana din simplu motiv ca este neimportanta sau ca este o alta "jucarie" sau pentru ca este pur si simplu "o alta fara esenta"??? Totusi nu vorbim despre masini, motociclete....despre lucruri, vorbim despre persoane, care respira, care au minte si mai ales care au suflet. Oare ar trebui sa imi fie mie rusine in fata lor sau lor in fata mea? Plm de intrebari....

Scurt si la obiect!

Ma simt incoltita, ma simt mica si neputincioasa. Ascult aceeasi melodie pe repeat de dimineata, si simt cum ma inchid din ce in ce mai mult in mine. Simt, cum in loc sa ma relaxez si sa ma deschid, ma retrag usor, usor precum un melc in propria carapace si privesc prin usa intredeschisa la tot ceea ce se intampla si in loc sa imi fac curaj si sa o deschid, parca usor dar sigur o inchid in urma mea. Ma simt acuzata pe nedrept, ma simt incoltita, ma simt "gresita", ma simt tradata si mintita. Simt ca toate principiile dupa care am trait sunt gresite, simt ca tot ceea ce am incercat sa fac pana acum a fost si este in zadar. Simt ca trecutul este mai puternic decat prezentul, simt ca trebuie sa lupt iarasi cu el si cu mine si ca nu mai am putere, nu mai am vointa, nu mai am tarie sa o fac. Nu am incredere, nu am speranta, nu am vointa, de fapt...tot ce am acum este o durere si o dezamagire pe care nu le pot descrie in cuvinte.

Cred sincer ca problema principala sunt eu. Am trait atat de mult singura, am fost atat de multa vreme independenta si am fost atat de mult dezamagita incat pur si simplu nu mai am incredere in oameni. Partea mai trista este ca oricat de mult as incerca si oricat de mult as vrea, nu pot sa spun cuvintele "am incredere in tine". Poate ca simt in fiecare clipa ca ceva nu este ok, ca ceva nu este cum trebuie si ca mi se ascunde ceva din cauza ca sunt eu paranoia....sau poate ca pur si simplu sunt nebuna!

Nu mi-am trait niciodata viata dupa cum mi-au planificat-o altii, nu am facut niciodata ce mi-au spus parintii, prietenii, cunostintele. Toata viata am luat singura decizii si am suportat consecintele fara sa ma vait, pentru ca stiam ca mi-am urmat propria minte si propriele sentimente, astfel traindu-mi in mare parte viata mea si nelasand pe nimeni sa o traiasca in locul meu. Nu vreau sa fac cum imi spun altii, nu vreau sa imi traiesc viata in functie de dorintele si necesitatile celorlalti, vreau sa imi traiesc viata in functie de cerintele si necesitatile mele, si daca Dumnezeu imi ajuta in functie de cerintele lui si de cerintele copiilor nostrii, in nici un caz dupa cerintele parintilor, prietenilor, nostrii

Despartirile sunt grele!

Despartirile sunt intodeauna grele si dureroase indiferent de natura lor, indiferent de durata relatiei cu persoana de care te-ai despartit, si indiferent de ce spun cei din jurul nostru. Astazi, trag aer adanc in piept, oftez, ma ridic, ma scutur si merg mai departe. Cred ca ultimele zile, au fost unele dintre cele mai grele din viata mea. Mi-am luat "la revedere" de la un barbat cu care am locuit in casa in ultimele luni si m-am vazut nevoita sa-i spun "la revedere" pentru totdeauna unui om bun, unui om care si-a trait viata la maxim si care a facut tot posibil ca viselel lui sa devina realitate, unui om care mi-a facut cunostinta cu Alex si care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. L-am iubit pe Alex, il iubesc si acum, dar s-a terminat si doare, dar datorita disparitiei lui Dragos si a durerii simtita de Lucretia, i-am spus pentru ultima data lui Alex ca il iubesc, ca imi este dor de el, ca il vreau langa mine, cu mine in fiecare secunda si acum, in momentul asta stiu ca am incercat totul si acest lucru ma face sa ma simt impacata cu mine, stiu ca am incercat si stiu ca daca in secunda urmatoare plec, eu am spus totul, am incercat totul si nu am nici un regret in ceea ce il priveste.

Este atat de ciudata viata! Acum esti si in secunda urmatoare nu mai esti. Ne simtim doborati si trantiti la pamant de relatii esuate, de situatii de kkt din care nu vedem nici o iesire, si uitam cu desavarsire sa ne bucuram de viata. Viata este un cadou, nu este ceva ce ni se cuvine. Daca am invatat ceva din disparitia brusca si prematura a lui Dragos, am invatat sa nu imi mai fac planuri, am invatat sa fac ceea ce simt, cand simt, cum simt, am invatat sa am grija de inima mea si am invatat sa pretuiesc clipa, momentele, persoanele care ma inconjoara. Este trist ca un om trebuie sa plece dintre noi ca sa realizam astfel de lucrui, este trist ca un om trebuie sa dispara dintre noi, pentru ca noi, cei care ramanem sa ne dam seama care sunt lucrurile pe care nu le-am facut si dorim sa le facem, si pentru a ne intreba "unde au trecut anii?". Fiecare intelege si simte durerea in felul lui, fiecare are modul lui de a trece peste durere, si fiecare are dreptul de a accepta si a infrunta sau nu durerea in felul lui.

Viata, in opinia mea reprezinta o alegere constanta, alegem sa mergem la serviciu in fiecare zi sau nu, alegem sa sunam o persoana sau nu, alegem sa iubim sau nu, alegem...in permanenta alegem. Astazi Dragos este condus pe ultimul drum de catre prieteni, familie, cunoscuti. Nu el a ales asta, nu el a ales sa plece, nu atat de devreme si nu el a ales sa-si lase mama, tatal, iubita, prietenii, cunoscutii indurereati si pentru ca nu el a ales sa faca asta, eu aleg sa nu il conduc pe un ultimul drum, eu aleg sa ii spun "la revedere" atunci cand o sa ma consider pregatita, atunci cand o sa vreau, atunci cand o sa pot. Aleg ca intr-o zi (fara sa pot spune maine sau saptamana viitoare), sa ma duc la cimitir, sa-i aprind o lumanare, sa-i duc o motocicleta de jucarie, o floare sau orice simt eu ca vreau sa-i duc, sa stau de vorba cu el, sa-i cer iertare, sa-i multumesc pentru tot si sa-i spun "pe curand". Nu vreau sa-i spun "la revedere", nu vreau sa spun nimanui "la revedre". Refuz ca de acum inainte sa spun cuiva "la revedere". Aceasta este durerea mea, acesta este felul in care imi manifest eu durerea, si nu vreau intelegerea nimanui, nu vreau compasiunea nimanui, nu vreau nimic de la nimeni, asta simt si asta fac.

Poate ar trebui sa fim toti mai buni, mai calmi, mai intelegatori, mai docili!

Fiecare sufera in felul lui, fiecare are regretele lui, fiecare are dorintele, visele, aspiratiile lui, fiecare dintre noi este dezamagit, trist si fiecare dintre noi sufera.
Nu conteaza asta, nu conteaza ca esti bun, ca esti rau, ca ai un vis, ca esti dezamagit, ca esti trist...in fata lui Dumnezeu suntem toti egali si conteaza sa ne bucuram de viata, sa ne bucuram de fiecare clipa si sa o traim la maxim, trebuie sa pretuim viata ca pe un dar pe care il putem pierde oricand...

Dumnezeu sa te ierte Dragos si cand te primeste la El, acolo sus, sa transforme lacrimile, durerea, tristetea, suferinta celor de jos in bucurie, sa te inconjoare cu ea si sa nu iti arate durerea celor de jos.

Manipulare si omisiuni

As vrea sa pot spune ca imi doresc sa ma pierd pentru ca apoi sa ma regasesc, as vrea sa pot spune ca viata este exact asa cum mi-am imaginat-o si planificat-o de cand eram mica....dar nu pot sa spun ca imi doresc sa ma pierd, cum pot spune cu certitudine ca viata mea este departe de a fi cea pe care mi-am imaginat-o si mi-am planificat-o pe vremea cand eram un copil, sau pe vremea cand mi-o planificam la varsat adolescentei, sau ca este asa cum mi-am planificat-o cand am devenit domisoara, sau chiar femeie in adevaratul sens al cuvantului. NU, viata nu este asa cum o planifici, viata nu este asa cum ti-o imaginezi, iar destinul (daca exista cu adevarat un destin, eu nu prea mai cred in destin) este pur si simplu de neinteles.

La sfarsitul anului 2012 am luat anumite decizii care mi-au schimbat viata, polii magnetici si sensul, dar cel mai important m-au schimbat pe mine. La sfarsitul anului trecut am ales sa merg "la drum" prin viata cu un barbat minunat, cu un barbat care aparent avea sa-mi ofere totul, aparent avea sa imi daruiasca familia ideala si copiii perfecti la care visam de o viata intreaga....aparent. Imi amintesc o conversatie avuta cu cineva drag mie care imi spunea "Mai bine il alegi pe el, ca el este bun, el iti poate oferi siguranta de care ai nevoie, el iti poate oferi fericirea si linistea pe care o cauti, dar nu uita ca pana la urma oricat ai vrea sa mergi tu la siguranta, nimic nu este sigur si oricat de perfect vrea el sa fie, exista posibilitatea sa nu fie asa". Eram derutata, mintea mea spunea ceva si vroia pe cineva, inima mea vroia pe altcineva. In luna decembrie si in luna ianuarie am auzit atat de des cuvantul familie, copiii, destin, viitor din gura lui incat....am spus "trebuie sa-i dau o sansa, merita si unde mai pui ca isi doreste aceleasi lucruri in viata pe care si eu mi le doresc" si asa am facut....i-am dat o sansa. Am ignorat in totalitate sentimentele avute, am facut ceea ce mi-a dictat creierasul meu mic cat o nuca si cei doi neuroni aflati in concediu la momentul respectiv si i-am dat o sansa. Nu l-am iubit, sincera sa fiu cred ca nici nu l-am vrut sau cu siguranta nu asa cum ma dorea el, dar am incercat. M-am apropiat de el, am inceput sa tin la el, apoi am inceput sa il iubesc ca mai apoi sa imi dau seama ca nici nu stiu cine este el cu adevarat. Familia, copiii si viitorul erau si sunt in plan, dar intr-un viitor atat de indepartat incat ma intreb daca il mai prind in viata. Nu stiu poate ca manipularea adevarului sau omiterea anumitor parti din adevar nu reprezinta neaparat o minciuna, reprezinta pur si simplu manipulare si omitere.  Cred ca intr-un final nici nu mai conteaza, cred ca tot ceea ce conteaza intr-un final este ca am ales si am pierdut, cred ca intr-un final ceea ce conteaza este ca am ajuns intr-un timp foarte scurt sa nu mai vad nimic in viitor si aici nu ma refer la viitorul nostru, aici ma refer la viitorul meu....indiferent ca sunt singura, cu el sau cu alta persoana. Sunt atat de debusolata si atat de speriata incat simt ca am varsta pe care o am, aparent fara nici un motiv. Cred ca ceea ce m-a trantit la pamant nu a fost faptul ca a omis sau ca a manipulat, ceea ce m-a trantit la pamant a fost faptul ca i-am acordat toata increderea mea, incredere pe care a castigat-o si asa foarte greu, dupa care a calcat-o in picioare. Cred ca ma sperie ca la varsta pe care o am sunt inca credula, ca am prea multa incredere in cei care ma inconjoara si prea repede. Cred ca ceea ce ma sperie cel mai tare este faptul ca in ultimele luni mi-am facut planuri, vise si sperante si toate au fost facute pe niste omiteri si manipulari ale adevarului, iar acum....acum dau piept cu realitatea si aflu pentru a nici nu mai stiu cata oara cat de amara este aceasta realitate a omiterilor, a singuratatii si a dezamagirii.

Noi fetitele, adolescentele si femeile din noi cred ca avem imaginea rochiei de mireasa, a nuntii perfecte si numele copiilor intiparite pe retnia dinainte de a invata sa mergem. Este adevarat ca sunt si femei care nu isi doresc sa se casatoreasca sau care nu isi doresc copii, dar aceste femei sunt cele care dintr-un motiv sau altul se tem de aceste lucruri, de aceste notiuni, nu neaparat ca nu simt nevoia sau ca nu au dorinta. Dar indiferent din ce categorie facem parte, nici una dintre noi nu viseaza la inimi frante, dezamagire, dezolare, minciuni, omiteri, manipulari sau singuratate, toate visam la o viata in doi, cu sau fara un act de kkt , cu sau fara copii, toate visam sa ajungem acasa, sa ne luam barbatii, iubitii, prietenii in brate sa ii sarutam, sa le povestim ziua noastra, sa facem baie, dragoste sau pur si simplu sa ne uitam la televizor impreuna simtind ca facem parte din ceva magic, simtind acel NOI fara omiteri si fara manipulari, doar simplu, adevarat, real. Intr-un final toate suntem diferite dar dependenta noastra de adevar, bunatate, siguranta, incredere, respect primeaza inaintea manipulariror, omisiunilor, minciunilor, tradarilor si promisiunilor desarte.....in fond si la urma urmei ultimele duc la dezamagiri, durere, suferinta etc si cine ar vrea sa aibe inima franta si zero viitor in fata?

 "I need a man, that holds on

that gives me time to think it over

time for moving `on

that`s all i want, right now, by me

I wanna meet a real heart, a true one

too many words, too many lies

bring confusion in my mind

i gotta break out

`cause i can`t stand it anymore, no more"

.........................

Ma simt trista….ma simt singura, deprimata si batrana. Citeam astazi blogul unei copile de 20 de ani care spunea ca ii este dor de copilarie…ce ciudat mi se pare sa aud asta de la o persoana de 20 de ani. Daca la 20 de ani, iti este dor de copilarie, la 30 ce o sa faci, ce o sa spui? As vrea sa-ti spun un secret: esti inca copil! Crede-ma ca esti copil. La 20 de ani jucam lapte gros cu colegii de facultate, la 20 de ani aveam prima relatie esuata lamentabil si ma indreptam spre a doua care din pacate s-a sfarsit la fel de trist ca prima. In acel moment, am luat o pauza…am tras aer adanc in piept si mi-am dat seama ca mai vreau sa copilaresc, mai vreau sa ma distrez, mai vreau sa joc lapte-gros, mai vreau sa ma joc de-a vati ascunselea, 1,2,3, la perete stop si alte jocuri tampite ale copilariei si asta am facut J m-am jucat. Am regrete, multe chia, dar ciudat este ca marea majoritate a regretelor le-am „capatat” dupa 25 de ani... singurul regret pe care il am de cand ma stiu, este ca am mers pe drumul vietii, pana acum singura. Cred ca de fapt asta este cel mai trist lucru al copilariei mele, am inteles de fiecare data ca mama si tata trebuiau sa munceasca si din cauza asta nu ma duceau la scoala de mana cum isi duceau alti parinti copiii, am inteles ca nu mai aveau nici timp si nici dispozitie sa ma ajute la teme, am inteles de ce ma lasau singura acasa cu cheia de gat. Am inteles atat de multe, dar din pacate toate lucrurile astea m-au facut sa devin o femeie independenta, puternica si stapana pe viata ei. Nu regret asta, dar regret ca am lasat acest lucru sa imi defineasca atat de puternic caracterul, pentru ca ......consecinta este ca m-am invatat sa merg singura pe salile scolii, pe strada, prin viata. Este trist sa te trezesti ca ai fost singur toata viata ta si daca la um moment dat acest lucru te facea fericita, acum....acum o data cu trecerea timpului iti da acel sentiment de tristete, de singuratate si iti dai seama ca ceea ce pana nu de mult te facea sa te simt independenta si mandra ca esti stapana pe viata ta, acum te deprima si te face sa tanjesti la dependenta de cineva. M-am maturizat mult prea repede, am fost nevoita, dar cu toate astea am pastrat si pastrez o farama din copilarie si asta ma face sa fiu eu, asta ma face sa dansez in ploaie de cate ori am ocazia, indiferent de loc, asta ma face sa nu spun pass niciunei provacari, asta ma face sa mai port la 30 de ani pantalonii cu  turul jos, ghete si sapca pe cap, asta ma face sa pretuiesc clipa, asta ma face sa zambesc de cate ori am ocazia ca si cand maine nu ar mai fi si chiar daca ar exista ziua de maine, daca nu o sa mai am motiv sa zmabesc? Offf....ce dor imi este sa zambesc, ce trista ma simt pentru ca vreau sa zambesc si parca nu pot, parca nu mai am putere. Cred ca dupa tot ceea ce s-a intamplat in viata mea in ultima perioada, am devenit mai retrasa, mai inchisa in mine si acum, acum stau mereu in garda. M-am saturat sa dezamagesc si sa fiu dezamagita, am obosit sa incerc in permanenta sa fac pe cineva fericit, sa fac totul ca sa fiu "buna" pentru cineva, sa linistesc pe cineva....pe mine cine ma linisteste? Pe mine cine ma face fericita? De mine cine are grija? Doamne ce trista si deprimata ma simt acum, in momentul asta....imi vine sa plang, sa tip, dar nu pot pentru ca sunt la birou inconjurata de oameni si nu pot....ma doare tot corpul si cu greu imi stapanesc lacrimile....zici ca sunt nebuna, daca ma intreaba cineva ce am, nici nu stiu ce sa raspund....in fine, ca un om nebun am inceput cu un subiect si am ajuns la altul.

Ma opresc aici, si vreau sa-ti spun tie, draga copile....copilareste, distreaza-te, gaseste-ti prieteni cu care sa mergi de mana pe holurile vietii, care sa te ridice cand esti jos si care sa-ti dea avant atunci cand vrei sa dai inapoi....nu preda armele, nu capitula, nu lasa viata sa joace cu tine 1,2,3, la perete stop, joaca tu cu ea, o singura viata ai...exploateaz-o, si traiest-o la maxim.