Just words!

Trec de la o stare la alta cu o rapiditate fantastica. Acum gandesc ceva si ma gandesc la ceva, in secunda urmatoare ma gandesc la alt lucru, alta persoana, alt film. Ma simt epuizata atat fizic, cat si psihic! A mai trecut o saptamana in care iar am trecut prin toate starile posibile si imposibile si in care a trebuit sa iau anumite decizii, unele mai importante decat altele, unele mai dureroase decat altele. Am simtit ca ma sfasai de durere! Poate ca cei „implicati” si „afectati” de deciziile pe care le-am luat nu ma cred, dar nu conteaza, eu stiu ce am simtit si stiu ca saptamana care tocmai s-a incheiat am simtit ca sufletul meu este sfasaiat intr-o mie de bucati. Este ciudat, cel putin pentru mine sa fiu in centrul atentiei si sa trebuiasca sa aleg intre 4 oameni minunati, unul mai diferit decat celalalt. Dar am facut-o si pe asta! Sunt  fericita? Cred ca da! Cred sincer ca am facut cea mai buna alegere. Am ales sa am langa mine un om de care si pe care nu mi-a fost rusine sa-l sun la 11 noaptea si sa-i spun sa vina la mine, sa ma scoata din kkt-ul in care eram. Am ales un om care stiam ca nu o sa ma judece, care imi seamana in foarte multe privinte si care totusi stie sa ma tina ancorata in realitate. Cred ca de fapt asta este si motivul pentru care l-am ales pe el, cred ca de fapt l-am ales pe el, pentru simplu fapt ca nu m-a judecat, nu m-a urat pentru ce am facut, nu a fugit, a stat langa mine cand mi-a fost rau, a luptat pentru mine, mi-a aratat ca este un om pe care ma pot baza si daca stau sa ma gandesc...cred sincer ca el m-a ales pe mine J Mi-a aratat ca desi nu este cel mai „bun” din punct de vedere fizic, cel mai „cool”, cel mai „scolit” dintre toti, el are cate putin din fiecare, el are exact ce-i trebuie ca sa fie un „tot” minunat si nu doar o bucatica care sa il evidentieze. Imi pare rau de ceilalti oameni pe care i-am facut sa sufere, dar totusi ma bucur pentru mine. Dar, vreau sa va spun ca voi ceilalti m-ati ajutat sa fac aceasta alegere si mi-ati demonstrat ca am luat cea mai buna decizie in momentul in care desi imi era rau, voi va gandeati la voi, la propria persoana, aveati filmul vostru in care eu nu eram, in momentul in care m-ati mangaiat pe cap, ati intrebat daca sunt ok, si ati iesit pe usa fara sa va ganditi „frate, lui asta chiar ii este rau!” Voi ati demonstrat ca am facut alegerea cea mai buna in momentul in care mi-ati dat „unfriend” pe facebook, sau in momentul in care eu intr-o zi de sambata am vrut sa vb cu voi si voi m-ati ignorat in totalitate, in momentul in care nu am meritat nici macar privirea voastra, in momentul in care ma asteptam ca tocmai „voi’ sa fiti cei mai maturi dintre toti, in momentul in care pe „voi” ma bazam cel mai mult. Voi mi-ati demonstrat ca am facut alegerea cea mai buna in momentul in care nu ati mai sunat si in momentul in care m-am dat jos de pe „piedestal” si am spus „Stop! Eu vreau mai mult decat atat”, iar voi ati folosit apelative atat de minunate precum „esti o proasta”, „esti o tampita”, „esti o curva”, „esti cea mai mare jigodie”, „esti haina” etc.

Mi-au fost „dedicate” multe piese in ultima vreme, multe postari, multe mesaje, unele dintre ele m-au enervat, altele m-au intristat, unele m-au facut sa zambesc, altele sa plang.....dar nu conteaza, am priceput mesajele, stati linistiti ca le-am inteles pe toate. Acum este randul vostru sa il intelegeti! Dar oare o sa puteti? Oricum si daca intelegeti si daca nu, eu va multumesc si va doresc sincer toata sanatate, fericirea si linistea din lume!

Iuda

Doamne cata ura am acumulat in suflet si in minte in doar 2 zile de munca, in 2 zile petrecute la birou....incredibil. Nu credeam ca sunt in stare sa nutresc asemenea sentimente. Nu credeam ca in postul Craciunului, cand toti ar trebui sa fim mai buni, mai iertatori, mai calmi eu o sa fiu atat de plina de ura si resentimente. Am gustat tradarea asa cum nu am gustat-o niciodata in viata mea, si am primit pentru a nici nu stiu cata oara confirmarea zicalei „esti bun esti luat de prost”. Sunt incredibil de dezamagita, de scarbita.....nu as fi crezut ca un om in care am avut incredere si cu care imi doream sa lucrez, un om de care am tras sa vina in firma (unde mi-am pierdut ultimii 4 ani si jumatate) o sa ma tradeze in asemenea hal. Ma asteptam sa ma tradeze, sa ma dezamageasca oricine dar nu el... Pacat ca nu a inteles, ca desi a fost alegerea mea, eu ultimii 4-5 ani din viata am muncit si am tras pentru aceasta firma, am luptat sa ajung aici, in locul asta in care sunt, am mancat in firma asta, am dormit in firma asta, am transpirat pentru firma asta, am renuntat la viata, la casa, la familie, la iubit, la catel pentru aceasta firma. Aceasta persoana care sta in stanga mea, venita oficial de 1 saptamana culege laudele pentru un proiect cu care eu ma chinui de 1 an, imi ia alte 5 proiecte si se baga si in proiectele care raman ale mele, ba mai mult...imi spune ca face aceste lucruri „fara sa vrea”. In plm eu sunt constienta cand iti spun ca ce ai facut tu a fost cea mai mare dezamagire si tradare pe care am simtit-o in viata mea, esti „Iuda” pentru mine, in plm mi-ai luat si vrei sa imi iei aerul, sensul in viata, vrei sa imi iei tot si tot ce spui tu este ca „am inteles gresit” si ca faci ceea ce faci „fara sa vrei”. Pai nu vezi in plm si mm ca te contrazici? Am inteles gresit sau faci fara sa vrei „ceea ce am inteles eu gresit”? Doamne ce sentimente urate, primitive si noi traiesc acum....incredibil. As spune ca imi vine sa te strang de gat....dar ce rost ar avea? Tu ai muri si eu as face puscarie si crede-ma cand iti spun ca nu meriti. Dar daca as putea, daca nu as avea un gram de decenta si respect pentru mine in primul rand........daca si doar daca.....iti jur ca te-as scuipa intre ochi si ti-as trage un spit in c*r. Pentru mine astea sunt cele mai umilitoare lucruri care mi se pot intampla si sincer imi doresc sa fie si pentru tine (dar imi este greu sa cred, tinand cont de ceea ce tocmai ai facut). Doamne as putea sa te injur ore intregi fara sa ma repet, dar asta nu ar schimba lucrurile pe care le-ai facut, sentimentele pe care le-ai trezit in mintea si in sufletul meu si nici nu ar sterge lacrimile ce imi curg pe obraz din cauza tristetii, nervilor si a dezamagirii. In plm cum ai putut sa faci asta? Nu iti este rusine? Tocmai tu? Dintre toti oamenii din lume, tocmai tu? Erai atat de sus pe scara mea de valori si acum esti atat de jos. Esti atat de fals, de prefacut, de mincinos.....esti jostnic, esti un nimic....de fapt esti mai mult decat nimic, macar pentru nimic exista un cuvant, pentru tine nu exista, nu s-a inventat inca un cavant care sa te defineasca, care sa iti defineasca caracterul, trasaturile si lucrurile pe care le-ai facut. Nici cunostinta in viata mea, nu te-as mai vrea si pot afirma ca TE URASC fara sa stau sa ma gandesc, si daca m-as gandi mai mult la asta.....te-as uri si mai tare.

My place, my space, my life

Adio! Un cuvant pe care l-am rostit de multe ori si pe care altii l-au folosit la adresa mea de nenumarate ori, dar care de fiecare data cand l-am folosit sau l-am auzit, am simtit o durere, o parere de rau, un regret. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung la 30 de ani si o sa rostesc acest cuvant fara nici un fel de regret sau de tristete, ba din contra cu o mare usurare in suflet. I-am spus adio unei persoane care a insemnat foarte mult pentru mine si care cred sincer ca, fara sa vrea si fara sa vreau, mi-a influentat aproape toate deciziile din ultimii 7 ani. Nu m-am gandit niciodata ca persoana, pentru care si cu care mi-am incalcat poate unele dintre cele mai importante principii din viata, o sa ajunga sa-mi reproseze si sa-mi spuna atat de multe lucruri murdare si josnice. Cred ca era ultima persoana de pe fata pamantului care ma asteptam sa ma judece, sa ma critice si sa ma jigneasca pentru ca mi-am permis luxul sa am niste sentimente pentru o alta persoana, acea persoana nefiind el. Asta este....nu regret, eu una chiar nu am nici un regret, iar daca el are sau nu, chiar nu ma intereseaza si sincera sa fiu, nu este problema mea.

Ieri am incheiat o saptamana foarte agitata din foarte multe puncte de vedere, in care deziluzia a fost prezenta in fiecare zi a saptamanii fara nici o exceptie. Am inceput cu cearta dintre parintii mei, care sunandu-ma pe rand sa imi povesteasca varianta proprie, m-am vazut pusa in ipostaza in care a trebuit sa ma transform din copil in parinte. Este tare ciudat sa te simti parintele parintilor tai si sa incerci sa ii impaci, explicandu-le logic ca cearta dintre ei este absurda si ca nu vrei sa te implici, cu toate astea ei continuand discutiile exact ca 2 copii care se vaita ca unul a mancat doar 2 bomboane in timp ce celalalt a mancat 3 J.

 A urmat partea cu „adio”, parte in care am inchis usa in nas trecutului pentru totdeauna, fara regrete, dar cu o mare dezamagire si durere in suflet.

Ajungem la partea in care m-am certat cu „x” si in care i-am inchis telefonul, fara sa ma gandesc ca nu il pot suna inapoi si nu imi pot cere iertare pentru comportamentul meu. Pana mea de paun....imi pare sincer rau pentru ce am facut! Nu stiu daca este vorba de interes, sau daca este vorba de confort sau daca este vorba de iubire adevarata....dar stiu ca pana acum tu ai fost singurul care (minciuna sau nu, adevarat sau fals) m-a iubit. Ai avut momente in care mi-ai demanstrat asta prin faptul ca m-ai pus intotdeauna pe primul loc in viata ta, iar in momentele tale de „luciditate” cum imi place mie sa spun, chiar m-ai facut sa ma simt ca o papusa pusa pe un piedestal si admirata in fiecare clipa de catre copilul caruia ii apartin...dar din pacate nu sunt o papusa, acesta este lucrul pe care nu l-ai inteles si nu il intelegi. Oricat de mult imi place sa fiu iubita, adorata sau admirata, eu spre deosebire de o bucata de plastic, eu pot gandi, eu pot lua singura decizii, eu pot face ceea ce imi doresc fara a cere nimanui permisiunea si multumesc lui Dumnezeu, fara ajutorul nimanui. Am trecut de faza in care ma putea manipula cineva, am trecut de faza in care amenintarile ma speriau....am ajuns in faza in care amenintarile ma inraiesc si incercarile de a manipula ma scarbesc.

Offf si ajungem la prietenul din peluza.....care se supara pe mine ca nu vreau sa beau o cafea cu el la 6 dimineata si care are impresia ca il tin ca o rezerva la incalzire fara a-l baga in teren nici macar 5 minute. Tie, dragul meu prieten iti spun sincer ca nu esti rezerva! In momentul de fata, pot spune ca „m-am retras pentru o perioada nedeterminata” si ca motivele pentru care nu beau o cafea cu tine sunt:

-       Nu ma simt pregatita sa-mi fac o noua relatie de nici un fel (lunga sau scurta durata) – stiu ca suna ciudat pentru ca am 30 de ani si toata lumea ma vrea maritata, cu cel putin 2 copii, dar chiar nu ma simt pregatita;

-       Nu vreau sa ma joc cu sentimentele nimanui si nu vreau sa amagesc pe nimeni, mai ales pe tine;

-       Ne-am cunoscut in peluza, loc pe care imi doresc sa il mai frecventez cativa ani buni de acum incolo J ....daca avem o relatie si nu merge ma mut la PCH? Neaaahhhh J

-       Momentan, chiar daca nu mai suntem impreuna si nici nu imi doresc sa mai fim impreuna....parca simt ca l-as dezamagi pe „Bubu” si cum spuneam, parca desi au trecut 2-3 luni de cand ne-am despartit, este totusi prea curand si nu mi-am lins inca toate ranile

-       Am fost rezerva in viata altora si iti jur ca nu as face pe nimeni sa fie rezerva in viata mea....este un sentiment ingrozitor si umilitor.

In alta ordine de idei...astazi, cu aceasta postare imi redeschid blogul. Dupa ce saptamana trecuta am luat decizia sa il inchid din cauza „vizionarilor” multiple, astazi am stat si m-am gandit ca nu imi pasa daca il citeste cineva sau nu. Nu am deschis blogul ca sa fiu „citita”, nu am deschis blogul ca sa arat prietenilor cat de bine sau prost pot scrie, nu l-am deschis ca sa fiu judecata sau inteleasa mai bine, l-am deschis pentru mine, l-am deschis pentru ca......imi doream si eu „coltul meu de rai” cum spunea cineva candva drag mie. Imi doream un loc al meu, in care sa scriu ceea ce simt si ceea ce gandesc, un loc in care sa fiu eu cu mine si in care sa incerc sa-mi limpezesc gandurile, iar in viitor, cand o sa fiu mai batrana, mai inteleapta, sa imi pot arunca un ochi la „imaginea” mea din trecut.

This is my place, my space, my life if you don't like it...move on!!!

Facebook and friendships

Pentru prima data dupa mai bine de 10 luni, ma las influentata de expresia atat de uzuala si atat de des intalnita in ultima vreme: "nu ai facebook, nu existi" si ma hotarasc sa imi redeschid contul de facebook. Nu pot sa nu ma intreb: cum poate spune cineva o prostie atat de mare (asta dupa umila mea parere)? Am existat inainte de facebook, existam fara facebook si acum, pe vremea facebook-ului si o sa mai existam si cand acesta nu o sa mai fie atat de "cool" incat sa il lasam sa ne "defineasca" atat de stringent existenta. Este adevarat, cu ajutorul facebook-ului mi-am regasit fostii colegi de generala, liceu si am regasit chiar si acele persoane "pasagere" din viata mea, cu care din anumite motive am pierdut legatura pe masura ce timpul s-a scurs in clepsidra. Este adevarat ca pe facebook am poze pe care nu le mai gasesc decat pe facebook sau dintr-o fericita inspiratie de moment in albumele foto din biblioteca (ador sa dau paginile dintr-un album pentru a vedea franturi din trecut...gasesc ca pozele intr-un album, au ceva...sa zicem romantic). Este adevarat ca pe facebook am status-uri pe care, acum cand le citesc, un zambet tamp imi apare pe mocutza si cred sincer ca desi le-am scris pe unele acum mai bine de un an, abia acum le inteleg esenta. Este adevarat ca pe facebook regasesc melodii care ma fac sa ma gandesc la anumite momente din trecut, pe care le uitasem, sau care pur si simplu, dintr-un motiv sau altul le-am dat "delete" din capusorul meu tampit.

La fel de adevarat, este insa si faptul ca am avut "prieteni" care, mi-au luat pozele de pe facebook, numerele de telefon, adresele de mail, preferintele muzicale etc si le-au pus pe diferite site-uri de matrimoniale, astfel incat, subsemnata s-a aflat in ipostaza in care a trebuit sa-si schimbe adresa de mail, numarul de telefon, facebook-ul etc. Este si mai adevarat faptul, ca dupa ce am facut toate astea, mi-am gasit rotile sparte la masina, dar nu o data ci de 2 ori, ca asa sunt eu mai "speciala", si nu pot omite faptul ca, "pseudo-prietenii" mei nu s-au multumit sa sparga si ei o roata ca niste oameni normali, sau calicit ca un copil la ciocolata si le-au spart pe toate 4. Deci ce anume am pierdut, mai exact, in ultimul an? Daca ma intrebati pe mine, as spune ca nu prea multe, ba din contra, am stat linistita in vizuina mea, ca un urs ce hiberneaza pe timpul iernii, eu hibernand aproape 1 an, tinandu-ma departe de scumpii mei "prieteni" pe care ii achizitionasem cu ajutorul farmecului meu debordand si carora, in momentele respective imi facusem curaj sa le impartasesc gandurile mele, parerile mele proprii si personale, facand gresala sa-mi impartasesc chiar si "stupidele si sincerele"  mele sentimente.

Trecand peste toate astea, imi reactivez contul de facebook, nestiind daca acest cont il voi inchide cu aceeasi rapiditate cu care l-am redeschis sau il voi lasa deschis pana la urmatoarea "amenintare" primita de la "fanii" mei. In prima zi, dupa ce iau aceasta "importanta" decizie in viata mea, blochez pe toata lumea care "ma deranja", si adaug un nou prieten in listuta mea gigantica de 90 de persoane. Inevitabil, primul comentariu nu intarzie sa apara: "Nu crezi ca ar trebui sa scoti pozele de pitzi?". Pai, ca sa ma exprim civilizat, fara a folosi cuvintele triviale care se ingramadesc sa imi iasa pe gurita ca la deschiderea unui nou supermarket, o sa iti spun (sau o sa-ti mai spun inca o data), de ce nu cred ca ar trebui sa le sterg.

1. Acele poze, indiferent ca sunt sau nu de pitzi, fac parte din trecutul meu (de care apropo, nu imi este rusine), iar atunci cand ma uit pe ele nu ma gandesc decat la "am facut-o si pe asta".

2. Felul in care "arat" in acele poze, nu imi contureaza sau mai bine spus acele poze, nu imi definesc caracterul, principiile si nici macar integritatea.

3. Acele poze, imi improspateaza de fiecare data memoria, facandu-ma sa-mi reamintesc ca in acea lume in care ma invarteam, cuvintele "prietenie, onoare, sinceritate" si altele de acest gen, nu isi aveau locul in vocabularul persoanelor care ma inconjurau, iar intelesul acestor cuvinte era unul cu caracter abstract.

4. Acele poze, imi aduc aminte de fiecare data ca: "daca esti bun, esti luat de prost" si ca daca spui adevarul, iar adevarul este dur sau pur si simplu tu il percepi diferit de al celorlalti, cu siguranta esti un om "invidios".

5. Uitandu-ma la acele poze imi dau seama cat de pasageri suntem unii in viata celorlalti si imi dau seama cat de adevarata este vorba: "Prietenii raman prieteni, cei care nu raman....inseamna ca nu au fost!".

Ma reprezinta acele poze? Da, reprezinta situatia dintr-un anumit moment al vietii mele. Imi este dor de persoanele cu care apar in acele poze? Cu siguranta! Am momente in care stau si ma gandesc cu nostalgie la fete, am momente in care imi este dor de ele, am momente in care imi doresc sa mai stam impreuna la aceeasi masa sau pe aceeasi canapea, cum statea in primele luni ale prieteniei noastre si sa vorbim, sa povestim tot ceea ce ne trece prin cap fara a ne judeca una pe cealalta, si am momente cand imi doresc sa mai plang, sa rad, sa ma distrez si sa strabat cluburile si marea in lung si lat alaturi de ele. Cu siguranta imi este dor sa ma intrebe cineva "ti-ai luat canapea la Fratelli?" cand eu de fapt povestesc ca mi-am comandat canapea pentru sufragerie sau sa imi spuna cineva la 29 de ani cu 2 copii acasa "nu vrei sa ne oprim pe la mare?" cand noi de fapt plecasem sa ducem copiii la Braila si nu aveam la noi, decat hainutele cu care eram imbracate, sepcile pe cap si portofelele in buzunar. Dar toatea astea au fost. Nu stiu daca ele s-au schimbat cu ceva, nu stiu daca sunt fericite sau triste, nu stiu daca au iubiti sau nu. Eu ca si ele, nu vad decat niste poze pe facebook in care totul pare a fi minunat, fara a vedea o poza in care stau seara in canapea, in fata televizorului, singure, doar ele cu gandurile lor....pentru a-mi putea da seama daca sunt, sau nu, cu adevarat fericite si multumite de viata lor. Viata trece, iar noi avem (cred eu) tendinta de a ne maturiza si sper sincer ca asta s-a intamplat si cu ele. Sper ca o data cu trecerea timpului am devenit toate mai bune, mai docile, mai calme, mai sincere, mai fericite. Sper ca am invatat ce insemana cu adevarat cuvinte precum onoarea, prietenia, increderea.

Ca de obicei iar simt ca am vorbit mult (sau mai bine spus, am scris mult) si am iarasai un semntiment de deja-vu in care imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din ceea ce vreau sa spun si nici nu cred ca trebuie, in fond si la urma urmei, aici scriu pentru mine, despre mine si sentimenetele mele, dar cu toate astea….ma opresc aici.

Me, myself and I

Ce ciudata este viata! Ma uit la ultima postare si imi dau seama cat de deprimata eram, cat de rau ma simteam si cum nu vedeam nici o cale de iesire din situatia in care ma aflam. Nu stiu cum s-a intamplat (poate ca Dumnezeu ma iubeste pana la urma), dar am reusit sa trec si peste acele momente. Este incredibil cum in timp ce anumite persoane (majoritatea chiar) fug de singuratate atunci cand se vad intr-o situatie "delicata", iar eu tocmai atunci, in acele momente o caut cu disperare. Singuratatea este cea care ma ajuta sa vad lucrurile dintr-o singura perspectiva: "a mea", si este minunat sa poti din cand in cand sa iti vezi viata, deciziile, si sa-ti organizezi viitorul bazandu-te doar pe propriile tale sentimente, ganduri si trairi. Atunci cand esti inconjurat de anumite persoane este imposibil, ca acele persoane sa nu te influenteze, chiar daca acea influenta nu este resimtita pe moment, ea exista....la unii mai putin, la altii mai mult. Chiar daca iti spui "pe mine nu ma poate influenta nimeni", este gresit, in subconstientul tau sinapsele fac legatura si gandurile alea fulgeratoare de cateva milisecunde sau visurile alea tampite pe care le ai....de acolo se trag. Asa ca, m-am izolat de toata lumea (din nou), in stilul meu caracteristic, mi-am facut cea mai aspra analiza cu putinta si am ajuns la concluziile :
1. Oricat de mult il iubesc am nevoie de o pauza, am nevoie sa fiu eu cu mine, nu vreau sa fiu cu nimeni, nu vreau sa-mi tina nimeni "companie", nu vreau fetze false in jurul meu, nu ma vreau decat pe mine si daca o sa fie sa fim impreuna....o sa fim.
2. Nu vreau sa ma mai impotrivesc destinului!
3. Cand ceva nu merge, sau cand ceva ma face mai mult nefericita decat fericita, sau atunci cand renunt la mine prea mult ca sa fiu cu el, sau cand ajung sa fac compromisuri atat de mari, incat ceea ce devin nu ma mai reprezinta spun, STOP. Nu vreau sa uit de mine, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni pana acolo incat sa uit de lucrurile care ma caracterizeaza, care ma definesc, doar ca sa fiu buna pentru el. Cum pot fi buna pentru cineva daca nu mai sunt buna pentru mine? Si pana la urma, nu ar trebui sa ne iubim asa cum suntem?
Nu stiu ce o sa-mi rezerve viitorul, poate o sa formam iarasi un "noi", poate nu...dar stiu ca nu vreau sa ma mai "modelez" dupa nimeni. Am 30 de ani, pot face anumite compromisuri, dar nu-mi cere sa ma schimb in totalitate pentru tine....pentru ca nu pot, si nici nu vreau...te iubesc, dar pe mine ma iubesc mai mult.
Nu vreau sa caracterizez pe nimeni, nu vreau sa jignesc pe nimeni, nu vreau sa se supere nimeni pe mine, dar oare voi barbatii la cate lucruri care va caracterizeaza, care va definesc, ati fi dispusi sa renuntati si cat ati fi dispusi sa va schimbati ca sa ne fiti noua pe plac? Am auzit in ultimele 2 saptamani tot felul de scuze, de la: nu se aranjeaza, nu e tandra, nu merge in cluburi pana la: asta este, trebuie sa o accept asa cum este si mi se pare ciudat, pentru ca nici macar unul nu a spus "poate trebuie sa mai las si eu de la mine, poate trebuie sa ma schimb un pic, poate trebuie sa incep si eu sa fac compromisuri. Voi cate compromisuri ati face ca sa ne fiti noua pe plac? Cate lucruri ati schimba? Ai renunta la aroganta ca sa fi cu ea? Ai renunta la o seara de iesit cu baietii ca sa stai cu ea? Ai renunta la tunsoarea actuala, care ei nu-i place, doar ca sa-i faci ei pe plac?

Breakdown

Ma chinui de cateva saptamani bune sa-mi adun gandurile, sa scriu, sa fac cumva ordine in viata si in mintea mea. Ma simteam si ma simt incoltita din toate partile si parca gandurile mele nu au logica, si parca toate gandurile imi stau inghesuite in capusorul meu sucit si tampit. Nici la ora actuala nu stiu cum sa incep, dar stiu ca daca nu fac asta, daca nu imi insir gandurile, fie ele si amestecate, fara nici o noima, simt ca o sa o iau razna.

In viata mea nu am simtit durerea si debusolarea pe care o simt acum. As vrea sa stiu cum sa fac sa-mi revin, sa trec peste toate astea, dar adevarul este ca nu stiu cum. Ma simt la pamant, ma simt ca si cand am cazut si am atins asfaltul cu 100km/h iar in loc sa mor, nu fac decat sa traiesc acum intr-un corp lovit si mistuit de durere. Of, as vrea sa ma trezesc, sa nu fie nimic adevarat, sa stiu ca sunt iar stapana si sigura pe mine, pe viata mea, dar nu stiu cum sa fac asta. Simt ca imi pierd suflul, simt ca nu imi pot opri lacrimile care imi siroiesc pe obraz si simt ca nu imi pot controla corpul astfel incat sa se opreasca din tremurat. Am ajuns sa imi doresc sa nu mai vin acasa si saptamana de lucru sa aiba 7 zile. Astazi, desi a fost sambata, am fost la birou si culmea este ca nu m-am simtit nervoasa, singura, debusolata (desi nu era nimeni in birou), m-am simtit stapana pe mine, sigura pe ceea ce fac si fericita. Ma gandesc cu groaza ca asta este singurul domeniu in care am reusit, singurul lucru care ma face fericita si care imi da un sens cat de cat.

Acasa, nu ma asteapta nimeni, decat niste convorbiri telefonice, in care ma simt ca la un interogatoriu si care nu imi provoaca decat nervi si durere. Astazi aceste convorbiri s-au transformat in mesaje....nu vreau sa citeasca nimeni in viata lui niste mesaje atat de oribile, nu vreau sa simta nimeni niciodata ce am simtit eu citind aceste mesaje si nu vreau sa simta  nimeni niciodata ce simt eu acum.

Nu mai pot, vreau o pauza de la tot si de la toate, ma vreau pe mine inapoi, imi vreau zambetul inapoi, imi vreau bucuria si veselia inapoi, imi vreau pofta de viata inapoi...imi vreau viata inapoi, este a mea si am dreptul sa o cer inapoi! Dar cum fac asta? Cum fac sa imi recuceresc viata? Cum fac sa redevin stapana vietii mele?

thirty years in thirty minutes

30 de ani! Oare o sa fiu una dintre acele femei care in momentul in care o sa fiu intrebata ce varsta am o sa raspund sec, cu zambetul pe buze si cu teama in ochi "Nu este frumos sa intrebi o femeie ce varsta are"? Oare o sa fiu una dintre acele femei care or sa ocoleasca elegant aceasta intrebare? Oare o sa fiu una din acele femei care pur si simplu se prefac ca nu aud intrebarea si trec mai departe, la un alt subiect doar pentru ca le este teama, rusine etc ca au trecut peste "pragul" de 30 ani si le este teama  sa nu fie judecate pentru asta intr-un fel sau altul? Oare o sa fiu acea femeie care se inroseste doar la auzul acestei intrebari? 
Cred ca NU! Cred ca o sa fiu EU! Da, am implinit 30 de ani, am schimbat prefixul si am mai imbatranit 1 an. De ce ar trebui sa imi fie rusine sau teama din aceasta cauza? Nu cred ca are de ce, ba din contra, cred sincer ca ar trebui sa fiu mandra de mine, cu mine si ar trebui sa fie momentul in care daca nu m-am respectat pana acum, sa incep sa o fac de acum incolo. In fond 30 este o simpla cifra, care nu ma defineste ca om si nici nu imi defineste caracterul, este un simplu numar care tot ceea ce face este sa tina socoteala primaverilor in care am mirosit freziile si in care am vazut cum natura se trezeste la viata. Totul in viata este efemer si mergand pe acest principiu si acest "prag" este la fel de efemer ca restul. Nu ma simt mai batrana, nu simt anii care au trecut peste mine si nu imi este rusine cu noile riduri aparute. Fiecare rid are in spate o istorie, fiecare an care a trecut din viata mea m-a invatat ceva si fiecare experienta traita, indiferent daca a fost buna sau rea, este o experienta castigata. Nu stiu de ce le este teama femeilor de aceasta varsta, dupa umila mea parere este o varsta fascinanta, este varsta la care ai confirmarea fara drept de apel ca esti femeie, este varsta ideala la care poti deveni mama, este varsta care iti confirma sau nu (dupa caz) ca trecutul este de fapt bagajul de experiente, trairi, incercari care te pregateste pentru viitor. La varsta asta esti constienta de feminitatea ta, de potentialul tau, de bagajul trecutului pe care il cari in spate si esti constienta mai ales ca nimic din ce ai facut pana acum nu a fost un esec, a fost o lectie care o sa-ti foloseasca in viitor si care depinde doar de tine daca ai invatat-o sau ai sarit-o. 
Astazi, cand copilul cel mic al parintilor mei implineste 30 de ani, am sarbatorit alaturi de ei. Ei mi-au dat viata, ei m-au ghidat in viata, ei se roaga pentru mine in fiecare seara inainte de culcare, ei imi doresc in mod constant binele si ei sunt singurele persoane care mi-au aratat in fiecare secunda dragoste lor. Astazi la 30 de ani, copilul lor a participat la cea mai importanta lectie, lectie pe care o stia, dar care nu-i fusese niciodata demonstrata pana acum: dragostea unui parinte pentru copil si a unui copil pentru parinte, trebuie sa fie intotdeauna neconditionata, fara bariere, fara limite. Inconjurata doar de cei doi parinti si de un "unchi" cum imi place mie sa-l alint, femeia din mine a stins cele 31 de lumanari, devenint pentru cateva secunde copilul cu par balai care in urma cu 30 de ani le aducea o raza de speranta parintilor si le arata celor din jur ca iubirea lor a rodit, ca pot invinge totul impreuna si ca atata tim cat sunt unul langa celalalt sunt indestructibili. Nu pot decat sa le multumesc acestor 2 oameni minunati ca imi sunt parinti, ca ma iubesc, ca ma iarta de cate ori ii dezamagesc, ca desi am fost singura, decat eu si ei, nu m-au mai intrebat "tu cand te mariti si ne faci un nepot/a", lucru extrem de greu de digerat pentru ei. Le multumesc ca isi fac griji pentru mine, le multumesc ca exista si le multumesc ca mi-au oferit tot ce era mai bun din ei ca sa ajung sa ofer la randul meu tot ce e mai bun din mine celor care ma inconjoara. Mami, tati va multumesc, va iubesc si sper sa fiu macar jumate din oamenii care sunteti voi astazi. 
Deci, dragi femei care ati trecut de 30 de ani, sau care urmeaza sa treceti foarte curand de aceasta varsta, nu va mai rusinati, nu va mai imbujorati, nu va mai intristati ca aveti 30 de ani, fiti mandre, fericite si implinite, caci viata voastra este o capodopera daca stiti ce culori sa imbinati si ce elemente va doriti sa contina .

Back to the Future

S-a incheiat un an si a inceput unul nou. As vrea sa pot descrie anul ce s-a incheiat si parca nu reusesc sa-mi gasesc cuvintele potrivite. Orice as incerca sa spun parca nimic nu poate reflecta tot ceea ce s-a intamplat, tot ceea ce am simtit, tot ceea ce am trait, tot ceea ce am castigat si tot ceea ce am pierdut. As vrea sa pot spune ca am castigat prieteni si am pierdut din dusmani, as vrea sa pot spune ca am fost rea si egoista, as vrea sa pot spune ca in tote relatiile facute, indiferent de natura lor, eu am fost cea care a jignit, care a tradat increderea si cea care a uitat tot ceea ce au facut altii pt mine......dar NU pot! Am facut tot ceea ce mi-a stat in putinta sa am incredere in cei din jurul meu si sa fiu buna, darnica, sincera, diplomata, am facut tot ce mi-a stat in putinta sa ii iubesc pe cei din jurul meu, sa-i respect si sa-i alint....si naivitatea mea a platit pretul deciziilor mele. Nu imi pare rau, mereu incerc sa invat din experiente si cred ca de data asta chiar mi-am invatat lectia. De fiecare data cand s-a intamplat ceva am zis ca trebuie sa plec capul si sa las de la mine si asta am facut....dar cand o faci, iar a 2 – a oara se intampla exact ce s-a intamplat si prima.....a 3-a oara NU mai faci gresala. Imi pare rau pentru tot ce s-a intamplat, pentru tot ceea ce am facut in anul trecut? Prea putin, atat de putin....incat nu conteaza si in aceste conditii pot spune chiar ca NU imi pare rau! O sa fie bine si o sa fiu bine!

Am inceput anul 2012 in „forta”! S-au mai rupt niste prietenii, niste relatii si s-au mai ingropat niste sentimente...nici asta nu regret! In timp ce unele se rupeau, altele noi se legau. Inceputul lui 2012 mi-a adus jigniri, durere si atacuri de panica....dar mai mi-a adus ceva...mi-a adus pe cineva! Iar in ceea ce ne priveste, in ceea ce il priveste (pentru ca DA, este vorba de un EL), nu stiu ce o sa ne rezerve viitorul, nu stiu cum o sa ne fie....nu stiu nimic, dar cu siguranta sper sa fie bine, sa ne fie bine! Tot ce stiu este ca atunci cand imi suna telefonul, tresar si sper ca este el, iar atunci cand ii aud vocea inima imi bate cu putere. Stiu ca m-am deschis in 2 saptamani in fata lui, cat nu am facut-o cu altii in ani de zile, stiu ca mi-am depasit barierele, stiu ca am facut deja lucruri pe care nu credeam ca o sa le fac in viata asta si pe care cu siguranta nu o sa le mai fac, stiu ca „timpul” este cel care ne desparte si tot el este cel care ne uneste.....stiu ca vreau sa fie ultimul barbat care ma atinge, care ma saruta (chiar daca pana acum aceste lucruri nu s-au intamplat) si cel mai important stiu de acum....ca vreau sa fiu numai a lui, iar el sa fie numai al meu. Visez cu ochii deschisi de cate ori vorbesc cu el si tot ceea ce imi doresc este sa nu gresesc, sa nu il dezamagesc, sa nu il pierd. Nu suntem la fel, nu provenim din acelasi mediu, iar povestile noastre de viata sunt total diferite....dar acum, in acest moment nu conteaza, nu conteaza nimic....tot ceea ce conteaza este dorinta noastra de a fi impreuna si de a lupta pentru pentru a realiza un „NOI”. Ma indragostesc repede? Poate da! Sunt indragostita acum? Este greu sa spui ca esti indragostit cand ai 30 de ani, iar relatia voastra se bazeaza pe multe ore vorbite la telefon si o intalnire o data pe saptamana.....dar stiu ca atunci cand l-am vazut prima data, atunci cand ochii mei au fost priviti de ai lui....stiu ca palmele mi-au transpirat, inima mi-a stat si iar corpul meu imi tremura de parca era de capul lui si el hotara ce trebuie facut. Stiu ca atunci cand ne-am despartit, cand am plecat de langa el...in acele momente eram ca o pustoaica indragostita, care plutea pe nori si se gandea cum o sa fie si ce o sa simta, cand el o sa ii atinga fata pentru prima data, cand el o sa o stranga in brate prima data, cand el o sa o sarute prima data. Pentru prima data dupa multa vreme....m-am simtit linistita, fericita si puternica. Iar pentru asta....pentru asta ii multumesc, pentru asta nu vreau sa il dezamagesc, pentru asta nu vreau sa il pierd.....pentru asta merita sa lupt!

Astazi

Strange-ma de mana si nu o sa-ti dau drumul, pentru ca te iubesc astazi, te-am iubit ieri si o sa te iubesc maine fara sa regret, fara sa gandesc si fara teama.....doar pierdandu-ma pe mine si gasindu-te pe tine. Ia-ma in brate si lasa-ma sa-ti ascult bataile inimii, priveste-ma in ochi si cucereste-mi sufletul, saruta-mi buzele si simte-mi caldura, simte-mi pasiune, simte-mi iubirea. Oare o sa ma mai iubesti maine, peste o saptamana, peste o luna, peste un an, peste 10, sau cand o sa fiu batrana si nu o sa-mi amintesc cine sunt cu adevarat? Dar totusi, nu mai bine ma iubesti astazi asa cum sunt, cu atat putere, cu atata ardoare, cu atata pasiune incat sa simt ca acum, in aceasta clipa am trait pentru tot trecutul si pentru tot viitorul? Nu mai bine ma iubesti astazi si pentru maine, si pentru saptamana viitoare si pentru anii ce vor urma si pentru clipa in care voi uita de mine, dar imi voi aminti de tine?