Despartirile sunt grele!

Despartirile sunt intodeauna grele si dureroase indiferent de natura lor, indiferent de durata relatiei cu persoana de care te-ai despartit, si indiferent de ce spun cei din jurul nostru. Astazi, trag aer adanc in piept, oftez, ma ridic, ma scutur si merg mai departe. Cred ca ultimele zile, au fost unele dintre cele mai grele din viata mea. Mi-am luat "la revedere" de la un barbat cu care am locuit in casa in ultimele luni si m-am vazut nevoita sa-i spun "la revedere" pentru totdeauna unui om bun, unui om care si-a trait viata la maxim si care a facut tot posibil ca viselel lui sa devina realitate, unui om care mi-a facut cunostinta cu Alex si care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. L-am iubit pe Alex, il iubesc si acum, dar s-a terminat si doare, dar datorita disparitiei lui Dragos si a durerii simtita de Lucretia, i-am spus pentru ultima data lui Alex ca il iubesc, ca imi este dor de el, ca il vreau langa mine, cu mine in fiecare secunda si acum, in momentul asta stiu ca am incercat totul si acest lucru ma face sa ma simt impacata cu mine, stiu ca am incercat si stiu ca daca in secunda urmatoare plec, eu am spus totul, am incercat totul si nu am nici un regret in ceea ce il priveste.

Este atat de ciudata viata! Acum esti si in secunda urmatoare nu mai esti. Ne simtim doborati si trantiti la pamant de relatii esuate, de situatii de kkt din care nu vedem nici o iesire, si uitam cu desavarsire sa ne bucuram de viata. Viata este un cadou, nu este ceva ce ni se cuvine. Daca am invatat ceva din disparitia brusca si prematura a lui Dragos, am invatat sa nu imi mai fac planuri, am invatat sa fac ceea ce simt, cand simt, cum simt, am invatat sa am grija de inima mea si am invatat sa pretuiesc clipa, momentele, persoanele care ma inconjoara. Este trist ca un om trebuie sa plece dintre noi ca sa realizam astfel de lucrui, este trist ca un om trebuie sa dispara dintre noi, pentru ca noi, cei care ramanem sa ne dam seama care sunt lucrurile pe care nu le-am facut si dorim sa le facem, si pentru a ne intreba "unde au trecut anii?". Fiecare intelege si simte durerea in felul lui, fiecare are modul lui de a trece peste durere, si fiecare are dreptul de a accepta si a infrunta sau nu durerea in felul lui.

Viata, in opinia mea reprezinta o alegere constanta, alegem sa mergem la serviciu in fiecare zi sau nu, alegem sa sunam o persoana sau nu, alegem sa iubim sau nu, alegem...in permanenta alegem. Astazi Dragos este condus pe ultimul drum de catre prieteni, familie, cunoscuti. Nu el a ales asta, nu el a ales sa plece, nu atat de devreme si nu el a ales sa-si lase mama, tatal, iubita, prietenii, cunoscutii indurereati si pentru ca nu el a ales sa faca asta, eu aleg sa nu il conduc pe un ultimul drum, eu aleg sa ii spun "la revedere" atunci cand o sa ma consider pregatita, atunci cand o sa vreau, atunci cand o sa pot. Aleg ca intr-o zi (fara sa pot spune maine sau saptamana viitoare), sa ma duc la cimitir, sa-i aprind o lumanare, sa-i duc o motocicleta de jucarie, o floare sau orice simt eu ca vreau sa-i duc, sa stau de vorba cu el, sa-i cer iertare, sa-i multumesc pentru tot si sa-i spun "pe curand". Nu vreau sa-i spun "la revedere", nu vreau sa spun nimanui "la revedre". Refuz ca de acum inainte sa spun cuiva "la revedere". Aceasta este durerea mea, acesta este felul in care imi manifest eu durerea, si nu vreau intelegerea nimanui, nu vreau compasiunea nimanui, nu vreau nimic de la nimeni, asta simt si asta fac.

Poate ar trebui sa fim toti mai buni, mai calmi, mai intelegatori, mai docili!

Fiecare sufera in felul lui, fiecare are regretele lui, fiecare are dorintele, visele, aspiratiile lui, fiecare dintre noi este dezamagit, trist si fiecare dintre noi sufera.
Nu conteaza asta, nu conteaza ca esti bun, ca esti rau, ca ai un vis, ca esti dezamagit, ca esti trist...in fata lui Dumnezeu suntem toti egali si conteaza sa ne bucuram de viata, sa ne bucuram de fiecare clipa si sa o traim la maxim, trebuie sa pretuim viata ca pe un dar pe care il putem pierde oricand...

Dumnezeu sa te ierte Dragos si cand te primeste la El, acolo sus, sa transforme lacrimile, durerea, tristetea, suferinta celor de jos in bucurie, sa te inconjoare cu ea si sa nu iti arate durerea celor de jos.

Manipulare si omisiuni

As vrea sa pot spune ca imi doresc sa ma pierd pentru ca apoi sa ma regasesc, as vrea sa pot spune ca viata este exact asa cum mi-am imaginat-o si planificat-o de cand eram mica....dar nu pot sa spun ca imi doresc sa ma pierd, cum pot spune cu certitudine ca viata mea este departe de a fi cea pe care mi-am imaginat-o si mi-am planificat-o pe vremea cand eram un copil, sau pe vremea cand mi-o planificam la varsat adolescentei, sau ca este asa cum mi-am planificat-o cand am devenit domisoara, sau chiar femeie in adevaratul sens al cuvantului. NU, viata nu este asa cum o planifici, viata nu este asa cum ti-o imaginezi, iar destinul (daca exista cu adevarat un destin, eu nu prea mai cred in destin) este pur si simplu de neinteles.

La sfarsitul anului 2012 am luat anumite decizii care mi-au schimbat viata, polii magnetici si sensul, dar cel mai important m-au schimbat pe mine. La sfarsitul anului trecut am ales sa merg "la drum" prin viata cu un barbat minunat, cu un barbat care aparent avea sa-mi ofere totul, aparent avea sa imi daruiasca familia ideala si copiii perfecti la care visam de o viata intreaga....aparent. Imi amintesc o conversatie avuta cu cineva drag mie care imi spunea "Mai bine il alegi pe el, ca el este bun, el iti poate oferi siguranta de care ai nevoie, el iti poate oferi fericirea si linistea pe care o cauti, dar nu uita ca pana la urma oricat ai vrea sa mergi tu la siguranta, nimic nu este sigur si oricat de perfect vrea el sa fie, exista posibilitatea sa nu fie asa". Eram derutata, mintea mea spunea ceva si vroia pe cineva, inima mea vroia pe altcineva. In luna decembrie si in luna ianuarie am auzit atat de des cuvantul familie, copiii, destin, viitor din gura lui incat....am spus "trebuie sa-i dau o sansa, merita si unde mai pui ca isi doreste aceleasi lucruri in viata pe care si eu mi le doresc" si asa am facut....i-am dat o sansa. Am ignorat in totalitate sentimentele avute, am facut ceea ce mi-a dictat creierasul meu mic cat o nuca si cei doi neuroni aflati in concediu la momentul respectiv si i-am dat o sansa. Nu l-am iubit, sincera sa fiu cred ca nici nu l-am vrut sau cu siguranta nu asa cum ma dorea el, dar am incercat. M-am apropiat de el, am inceput sa tin la el, apoi am inceput sa il iubesc ca mai apoi sa imi dau seama ca nici nu stiu cine este el cu adevarat. Familia, copiii si viitorul erau si sunt in plan, dar intr-un viitor atat de indepartat incat ma intreb daca il mai prind in viata. Nu stiu poate ca manipularea adevarului sau omiterea anumitor parti din adevar nu reprezinta neaparat o minciuna, reprezinta pur si simplu manipulare si omitere.  Cred ca intr-un final nici nu mai conteaza, cred ca tot ceea ce conteaza intr-un final este ca am ales si am pierdut, cred ca intr-un final ceea ce conteaza este ca am ajuns intr-un timp foarte scurt sa nu mai vad nimic in viitor si aici nu ma refer la viitorul nostru, aici ma refer la viitorul meu....indiferent ca sunt singura, cu el sau cu alta persoana. Sunt atat de debusolata si atat de speriata incat simt ca am varsta pe care o am, aparent fara nici un motiv. Cred ca ceea ce m-a trantit la pamant nu a fost faptul ca a omis sau ca a manipulat, ceea ce m-a trantit la pamant a fost faptul ca i-am acordat toata increderea mea, incredere pe care a castigat-o si asa foarte greu, dupa care a calcat-o in picioare. Cred ca ma sperie ca la varsta pe care o am sunt inca credula, ca am prea multa incredere in cei care ma inconjoara si prea repede. Cred ca ceea ce ma sperie cel mai tare este faptul ca in ultimele luni mi-am facut planuri, vise si sperante si toate au fost facute pe niste omiteri si manipulari ale adevarului, iar acum....acum dau piept cu realitatea si aflu pentru a nici nu mai stiu cata oara cat de amara este aceasta realitate a omiterilor, a singuratatii si a dezamagirii.

Noi fetitele, adolescentele si femeile din noi cred ca avem imaginea rochiei de mireasa, a nuntii perfecte si numele copiilor intiparite pe retnia dinainte de a invata sa mergem. Este adevarat ca sunt si femei care nu isi doresc sa se casatoreasca sau care nu isi doresc copii, dar aceste femei sunt cele care dintr-un motiv sau altul se tem de aceste lucruri, de aceste notiuni, nu neaparat ca nu simt nevoia sau ca nu au dorinta. Dar indiferent din ce categorie facem parte, nici una dintre noi nu viseaza la inimi frante, dezamagire, dezolare, minciuni, omiteri, manipulari sau singuratate, toate visam la o viata in doi, cu sau fara un act de kkt , cu sau fara copii, toate visam sa ajungem acasa, sa ne luam barbatii, iubitii, prietenii in brate sa ii sarutam, sa le povestim ziua noastra, sa facem baie, dragoste sau pur si simplu sa ne uitam la televizor impreuna simtind ca facem parte din ceva magic, simtind acel NOI fara omiteri si fara manipulari, doar simplu, adevarat, real. Intr-un final toate suntem diferite dar dependenta noastra de adevar, bunatate, siguranta, incredere, respect primeaza inaintea manipulariror, omisiunilor, minciunilor, tradarilor si promisiunilor desarte.....in fond si la urma urmei ultimele duc la dezamagiri, durere, suferinta etc si cine ar vrea sa aibe inima franta si zero viitor in fata?

 "I need a man, that holds on

that gives me time to think it over

time for moving `on

that`s all i want, right now, by me

I wanna meet a real heart, a true one

too many words, too many lies

bring confusion in my mind

i gotta break out

`cause i can`t stand it anymore, no more"