Ne quid nimis!!!

Dupa aproape 2 ani de anturaje dubiase, prietenii false, interese ascunse, iesiri multe si dese....dupa multe momente in care am spus ca ma rup de „prietenii mei” din „high class-ul” Bucurestean, intr-un final inevitabilul s-a produs. S-au intamplat atat de multe in ultimii 2 ani, incat nici nu stiu de unde sa incep si unde sa termin....probabil ca nici nu trebuie sa incep sau sa termin cevasau undeva, probabil ca tot ceea ce trebuie sa fac este sa trag linie si sa analizez concluziile la care am ajuns, lectiile pe care le-am invatat, palmele pe care le-am primit si pe care le-am dat si cel mai important cred ca ar trebui sa analizez caracterele descoperite pe parcursul acestei „calatorii”. Ar trebui sa spun multe, as putea sa povestesc si mai multe...dar nu o sa o fac, nu o sa spun decat ca in aceasta lume notiunea de „prieten” este atat de abstracta, iar vocabularul rafinat este de fapt atat de trivial, incat ti se face pur si simplu sila. Am copilarit in militari, un cartier nu tocmai ....select, dar jur ca nu am auzit in viata mea atat de multe jigniri si blesteme si nu am auzit niciodata atat de des intr-o conversatie, cuvinte precum pl, mm, sa te ft, pzda etc. Ma intreb cum poti sa traiesti o viata mintindu-te ca ai tot ceea ce-ti doresti, ca esti fericit, ca ai multi prieteni si ca tu esti cel mai bun, minunat, sociabil om....cand tu de fapt nu ai nici un prieten, iar daca esti femeie esti sociabila ca ai supt pl cel putin la 90% din barbatii care te cunosc, iar daca esti barbat esti sociabil pentru ca oamenilor le este pur si simplu frica de tine....iar de fericire....ce pot spune minciuna pentru acesti oameni, in acest caz este pur si simplu o binecuvantare.
Trebuie sa recunosc ca mi-a fost frica de aceasta ruptura dar dupa injuraturile primite, blestemele cantate melodios de aceste persoane atat de „educate si rafinate”, dupa cauciucuri taiate, numere de telefon schimbate, o freza noua, si lipsa nicotinei realizez ca aceasta ruptura este de fapt mana cereasca. Nu m-am mai simtit de mult atat de bine, atat de vie, atat de fericita, linistita si lipsita de griji...ajunsesem sa fiu mereu deprimata, morocanoasa, trista, dezamagita si nu stiam de ce....tot ceea ce erau ei, eu simteam si vedeam, iar toate acele lucruri ma faceau nefericita pentru ca nu ma reprezentau, iar acum pot spune cu mana pe inima ca „ei” erau vinovati dar, ca si ca eu eram destul de vinovata pentru ca ii lasam sa faca asta. Eu eram cea vinovata pentru ca ma lasam manipulata intr-o gandire tampita si sucita in care imi spuneam ca am nevoie sa fiu inconjurata de oameni fara sa ma gandesc la ceea ce am invatat de la parintii mei, si anume ca „nu conteaza cantitatea ci calitatea”. Credeti-ma pe cuvant, cand va spun ca marea majoritatea acestor oameni sunt de o calitate deplorabila! Binenteles ca au si calitati, dar defectele conduc detasabil in clasament.
Incerc sa imi aduc aminte cand cineva mi-a spus ultima data ceva dragut, cand cineva mi-a facut un compliment pe care eu sa-l simt ca este sincer, din suflet si fara nici un substrat, incerc sa imi aduc aminte cand cineva din aceasta lume a facut unul din aceste lucruri....raspunsul este: niciodata. In toata aceasta perioada parca am fost legata la ochi, nu am vazut, nu am auzit, nu am simtit atat de multe lucruri frumoase, sincere si sincera sa fiu saptamana asta am realizat ca ele se intamplau si se intampla, dar nu stiu din ce motiv eu nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simteam. De o saptamana am un zambet tamp pe mocutza, un somn linistit noaptea si un creir atat de relaxat incat mi se pare ca este in concediu, desi nu este asa....pentru ca muncesc mai mult ca oricand, rad mai mult ca oricand si ma bucur de tot ceea ce este in jurul meu. In ultima saptamana colegii m-au luat in brate si m-au pupat, mi-au spus ca am revenit la „cum eram inainte”, iar cineva drag mie mi-a spus ca sunt „lucrul lui preferat”, mi-am vazut familia de 2 ori si este joi.....iar eu...cred si sper ca m-am trezit :) !!!

Pentru voi, cei cu care mi-am petrecut timpul in ultimii 2 ani va multumesc pentru tot dar de acum inainte va spun "nu multumesc"...iar pentru "domnisoarele selecte", va stiti voi care..."prietenele mele cele mai bune"...aceasta melodie este special pentru voi :))...enjoy it!!!

.....simple semne de intrebare....

O perioada in care semnele de intrebare isi fac aparitia tot mai des in gandurile mele si parca nici unul dintre ele nu vrea sa dispara, nici o intrebare nu vrea sa-si gaseasca raspunsul. De la standardele societatii, la tipare, la directia in care ma indrept, la anturaje si pana la cum isi pune amprenta diferenta de varsta intr-o relatie, semnele de intrebare se inmultesc, iar raspunsurile se imputineaza.

Dilema pe care o am astazi: diferenta de varsta intr-o relatie. Din ce in ce mai des, in ultima perioada, in diferitele conversatii pe care le am cu anumite persoane, pe langa eterna "Esti singura?", cumva, inevitabil ma lovesc si de aceasta problema. Intotdeauna am fost de parere ca diferenta de varsta nu conteaza, este adevarat ca am fost de aceasta parere in conditiile in care, in relatia respectiva eu eram mai mica decat partenerul meu si niciodata nu am fost intr-o relatie serioasa, stabila si de lunga durata in care partenerul meu sa fie mai mic decat mine. Am incercat la un moment dat o astfel de relatie si bineinteles, ca in cazul meu diferenta de varsta si-a spus cuvantul. Poate ca atunci cand diferenta de varsta este mai mica, gen 1,2,3...5 ani diferentele care fac diferenta J nu se simt atat de tare, mai ales daca amandoi sunt trecuti de 25 de ani si obiectivele, idealurile ar fi oarecum fixate, uneori chiar si atinse pentru fiecare dintre parteneri. Dar atunci cand diferenta de varsta depaseste acesti....sa zicem 5 ani, iar femeia este mai mare decat barbatul, discrepantele intre cele doua persoane, care se plac si isi doresc sa fie impreuna, nu sunt din ce in ce mai mari?

In mintea mea (blonda si poate imatura) cred ca atunci cand o femeie este mai mare decat un barbat cu mai mult de 5 ani lucrile arata astfel: EA: isi doreste o relatie serioasa, stabila, o casa, un sot, un copil, un caine si o masina sa poata calatori cu familia oriunde isi doreste; EL: isi doreste cat mai multe cluburi, o alta femeie in fiecare seara, o masina cu care sa rupa gura fufele pe care la agata si il doare la 10 m in fata de tot ceea ce se intampla in jurul lui. Cand un barbat este mai mare decat o femeie, parerea mea este ca lucrurile sunt cat de cat mai linistite, mai asezate: EL a copilarit mai mult decat ea, a avut timp sa iasa, sa se distreze, sa se culce cu alta femeie in fiecare seara (desi multi o fac si dupa ce se casatoresc), si cel mai important considera ca s-a „combinat” cu o tinerica; EA se bucura ca a pus mana pe unul mai in varsta, de la care are ce invata, care este mai matur si cu o experienta de viata mai vasta.

Este adevarat ca am vazut exemple, unul il am chiar la birou, in care diferenta de varsta dintre ea si el este de 6 ani (ea fiind mai mare) si relatia dintre ei este extraordinara, se inteleg, se sustin reciproc, se completeaza, se iubesc, au un copil, o casa si un caine si sunt foarte fericiti....dar aceste exemple nu sunt tocmai exceptia care confirma regula, ci nu regula? In situatia in care ne plece, ne indragostim, iubim o persoana care este mai mare sau mai mica decat noi, cu mai mult de 5 ani ar trebui sa ne urmam instinctele, mintea care ne spune ca o astfel de relatie nu dureaza sau sentimentele, inima care tanjeste dupa o sarutare din partea acelei persoane? Conteaza diferenta de varsta asa de mult intr-o relatie? Este diferenta de varsta cea care dicteaza compatibilitatea intre cele doua persoane? Este diferenta de varsta cea care face diferenta intre o relatie de succes si un fisco total? Offfff....cate intrebari...

I'm just caught between two different worlds

"filme" pentru viitor

Ma rotesc, ma invartesc si tot ceea ce vad in jurul meu este dezamagire, tristete, oameni care se straduiesc sa treaca peste ziua de astazi ca si cand ar fi sfarsitul lumii si......ma opresc!!! Constat ca sunt atat de putini cei pe care ii vad zambind din inima, zambind ca si cand ar fi niste copii care se bucura de primul fulg de nea sau se bucura de acadelele primite drept rasplata ca au fost cuminti. Hmmmm este haos! Ma gandeam ca eu sunt singura....singura care am stari de kkt mai tot timpul si acest lucru se reflecta in munca mea, in viata de zi cu zi, in faptul ca nu-mi gasesc rostul, dar se pare ca m-am inselat....toti avem scheletii nostri in dulap, care ne urmaresc chiar si dupa ce am inchis usa de la sifonier si....chiar si atunci cand ajungem la birou si singurele usi pe care le deschidem sunt ori cea de la sala de conferinte ori cea de la baie. Bineniteles ca suntem oameni, si cum nu suntem doi la fel pe pamant, nici starile nu sunt aceleasi, se aseamana...dar nu sunt aceleasi. Ma uit in jurul meu si vad un coleg ce se agita prin birou incercand sa dea impresia ca lucreaza, cand el se gandeste numai la nunta pe care o are sambata si ne intreaba rand pe rand daca venim si daca suntem entuziasmati ca si cand noi purtam rochia de mireasa sau papionul dupa caz; un alt coleg sta la fumat de dimineata uitandu-se pe geamul de la contabilitate incercand sa intuiasca daca astazi este ziua in care luam salariul sau nu; o colega se uita la plovarasul alb pe care il poarta si se intreaba de ce este atat de frig afara, in conditiile in care plovarasul este tricotat, iar pe dedesubt nu are decat un maieut care ii dezvaluie pircingul din buric in conditiile in care afara sunt 15 grade....pana si eu care m-am agitat pana acum (ora 18), acum stau si ma uit la monitor si ma intreb oare cand or sa se aranjeze si pentru mine lucrurile si nu o sa mai trebuiasca sa ma duc la nunta colegului singura...nu pentru ca ma deranjeaza ci pentru ca sunt satula sa raspund la intrebarea „tu vi singura?” si de cate ori raspund si spun „da” o grimasa apare pe fata persoanelor care imi adreseaza intrebarea. Pai in plm sunt singura si daca eu nu fac un caz de asta, tu de ce insisti sa faci? Ok....sunt singura este suficient ca trebuie sa suport „ingrijorarea” familiei si a prietenelor care sunt la a 2 a runda de reproducere, chiar trebuie sa o suport si pe a ta? Si chiar daca vin singura la o nunta....in plm inca este criza sau ai uitat?

Asa cum am scris si sambata seara....nu inteleg de ce ne lasam atat de mult afectati de societate si de asteptarile ei de la noi....sa fim noi chiar atat de slabi, atat de influentabili, atat de speriati de soarta??? Stiu ca merg pe drumul meu, stiu ca am destinul meu, stiu ca viata este grea, rea, dura si ca asteapta sa te doboare la fiecare cotitura......dar asa cum stiu asta, stiu si ca eu sunt o persoana buna, care nu a facut niciodata rau, care a incercat sa ajute cat mai multa lume....lucrurile sunt simple atunci cand nu le complicam noi....asa ca ce rost are sa-mi fac griji ca ma duc la nunta colegului singura? ce rost are sa-si faca griji colegul meu daca luam salariul azi sau nu (daca nu il luam azi, il luam maine si tot il luam...adevarat poate ii strica anumite socoteli, dar de ce le-a facut?)? ce rost are ingrijorarea fictiva a colegei mele care se vaita ca ii este frig in conditiile in care pentru ea oricum asta nu conteaza, conteaza ca este sexy...deci dimineata cand a plecat de acasa a facut o supozitie ca la birou lumea o sa o considere sexy si nu proasta pt ca e semi-dezbracata la 15 grade, nu? Despre colegul care se insoara....sa zicem ca il cred...in plm se insoara....bine sau rau, saracul de el face un pas important in viata.

Asa ca stau si ma intreb ce rost are sa ne macinam creerii cu ce o sa se intample? Nu ar fi mai bine sa nu asteptam nimic de la nimeni si de la nici o situatie, iar atunci cand ceva chiar se intampla....sa luam lucrurile asa cum vin si sa le rezolvam pe parcurs? Bune, rele, indiferent cum sunt .....sanatosi sa fim restul este can – can si in fond si la urma urmei viitorul oricum nu il ghicim, nu putem nici macar sa il intuim, atunci de ce sa ne agitam cu diferitele scenarii pe care le facem in mintea noastra si pentru care oricum, exista o probabilitate destul de mare sa nu prinda contur nici macar unul dintre ele?

Standardele societatii

Cu un ochi plag, cu unu ochi rad. Rad pentru ca mi-am revazut un prieten, o persoana draga mie, o persona cu care candva am fost apropiata si pe care nu am mai vazut-o de foarte multa vreme. Plang pentru ca am realizat cat de singuri suntem, cat de marginalizati suntem atunci cand nu ne ridicam la “standardele” societatii.

Noi societatea avem un dar aparte de a marginaliza anumite persoane atunci cand nu se incadreaza in tiparele noastre, in stilul nostru de viata. Discutia avuta in seara asta m-a facut sa realizez cat de ipocriti suntem….ne inconjuram de oameni care ne sunt utili, folositori doar in anumite situatii, iar atunci cand nu mai avem nevoie de ei, dintr-un motiv sau altul, ne debarasam de ei cu aceeasi usurinta cu care ne debarasam de o pereche de pantofi atunci cand acestia s-au demodat. Este trist sa te vezi dat la o parte dintr-un anturaj, din viata anumitor “priteni” atunci cand iti pierzi un loc de munca, atunci cand nu esti intr-o relatie iar ieseala este doar pentru cupluri, atunci cand pur si simplu te intrebi “oare maine unde o sa pun capul pe perna”, atunci cand nu poti sa mergi la mare sau la munte…pt simplu fapt ca nu iti permiti….si uite asa te vezi singur si realizezi ca cei pe care ii considerai la un moment dat apropiati, prieteni sunt de fapt foarte departe si mai de graba cunostinte sau chiar oameni straini tie. Este adevarat ca in viata evoluam, ca incercam sa ne atingem potentialul maxim, chiar este adevarat….dar asta inseamna ca trebuie sa ii calcam in picioare, sa ii ignoram, sa le intoarcem spatele celor care dintr-un motiv sau altul au o evolutie mai lenta? Ma sperie gandul ca poate la un moment dat si eu am facut acelasi lucru, ma sperie gandul ca daca stau sa analizez mai bine situatia pentru anumite personae, din anumite puncte de vedere acum, in momentul de fata eu sunt cea care evolueaza mai greu. Discutia avuta in seara asta,pusa pe aceeasi cola de hartie cu “interviul” acordat acum cateva zile unor prietene din copilarie si cu reactia anumitor prietene pe care le vad din ce in ce mai rar pentru ca ele sunt intr-o relatie, iar eu nu (ca si cand asta ma caracterizeaza) ma face sa ma gandesc la “evolutia” mea. Bineinteles ca nu ma compar cu prietenul meu care maine nu stie unde o sa doarma sau daca o sa ramana alaturi de tatal lui sau mama lui dupa zilele ce vor urma, iar pentru asta prietenii il considera un om care face lucrurile foarte greu in viata, dar sunt in categoria oamenilor care evolueaza mai greu pentru ca nu au o relatie, si astfel nu se ridica la nivelul si standardele anturajului. As vrea sa pot schimba ceva in modul de gandire al celor care ma inconjoara, as vrea sa pot face ceva sa imi ajut prietenul, as vrea sa pot sa ma ridic la inaltimea tuturor celor care ma inconjoara dar stiu ca sunt anumite lucruri pe care le pot face si anumite lucruri pe care nu le pot face….de exemplu nu pot schimba modul de gandire a celor din jurul meu, pot sa incerc sa imi ajut prietenul…chiar daca numai prin a fi alaturi de el, iar ca sa ma ridic la inaltimea asteptarilor celor din jurul meu….cred ca trebuie sa ma ridic mai intai la inaltimea asteptarilor mele deoarece, in fond si la urma urmei este viata mea si eu mi-o traiesc.

Mi se pare extraordinar de stupid si de tris modul si rapiditatea cu care ignoram anumite aspecte ale vietii, modul in care pur si simplu judecam si actionam fara sa gandim nici macar o secunda situatia sau modul in care reactia noastra sau lipsa ei ii afecteaza pe cei care ne inconjoara