Relationship status

Nu sunt intr-o relatie...nici pe facebook, nici pe mess, nici pe hi5, pe nici un site de socializare si nici in viata de zi cu zi. Nu am pe nimeni, ma am pe mine si uneori mi se pare ca si asta este prea mult...iar atunci cand nu mi se pare ca este prea mult, cu siguranta mi se pare, simt ca este prea putin.

Este fascinant cum ajungem la un moment dat in viata, cand de fiecare data cand porti o conversatie cu cineva de sex opus, printre primele intrebari care iti sunt adresate, se aliniaza la start si:  „Esti intr-o relatie sau esti singura?”. Daca ai varsta pe care o am eu si raspunzi ca „da”, totul se opreste acolo, daca spui „nu” totul se opreste tot acolo.

In cazul in care ai raspuns ca da....conversatia s-a oprit acolo dintr-un singur motiv: nu mai esti disponibila, oricat de interesanta ai fi intrebarea care se invarte in creierul interlocutorului tau este „ce rost are sa ma agit? Dintr-un motiv sau altul nu merita oboseala si unde mai pui ca sunt 5 femei la un barbat, deci are balta peste”.

In cazul in care ai raspuns nu, interlocutorul tau in loc sa gandeasca, „uau ce bine”, incepe sa-si puna intrebari de genul „Care o este problema ei?, Sigur are ea o hiba de este singura”, „Daca era si este atat de grozava pe cat pare, atunci de ce este singura?” si uite asa treceti mai departe, ca si cand totul este ok, radeti, discutati, socializati, iar la sfarsitul conversatiei spuneti fraze de genul „pai....mai vorbim, ai grija de tine si pe curand”. Binenteles ca „pe curand” inseamna niciodata sau doar in caz exceptional de plictiseala maxima atat pentru tine, cat si pentru el sau atunci cand va intalniti in cine stie ce loc si ........... cam asa a inceput, asa a fos si asa s-a si terminat.

De cand pana cand ne defineste caracterul, starea sociala, starea mentala, pozitia in societate statutul „starii civile”? De cand si pana cand conteaza atat de tare daca ai x varsta si esti singur sau intr-o relatie? Asa a fost intotdeauna si nu am observat eu pana acum si daca nu am observat, cum pana mea s-a intamplat asta, ca doar nu am trait intr-o pestera si nici inchisa in casa nu am fost??? Oare chiar ne defineste caracterul, trasaturile si felul nostru de a exista pe acest pamant, statutul „starii civile” si eu nu stiu, nu imi dau seama, nu realizez asta???

Un weekend tampit, inconjurata de oameni si mai tampitzi!

Cam asa as putea descrie weekend-ul care tocmai a trecut. Am trecut de la o stare la alta, de la o atmosfera la alta si de la un anturaj la altul. Dupa ce sambata dimineata m-am chinuit aproape 2 ore sa ma ridic din pat si sa ma duc la „mosie” sa stau de vorba cu ai mei parinti, intr-un sfarsit, cu un efort fantastic, am reusit sa ma pun in miscare. Se opreste fata la benzinarie, unde dupa ce asteapta 20 de min la pompa, pt ca duduia in BMW-ul seria 5 din fata ei, sa isi retuseze machiajul la baie, in nici un caz ca sa achite si sa se uschiasca si inca alte 10 min cat i-a luat sa isi aduca aminte codul pin, de la o carde de credit care probabil nu era a ei....pun motorina, ma urc in masina si pornesc spre satul unde am copilarit. O data ajunsa acolo.....surpriza, niste „indieni”, din tribul „picioarele negre” s-au gasit sa isi taie, din nu stiu ce motiv, bovina in mijlocul drumului (ca sa ne intelegem: nici mai la stanga, nici mai la dreapta....fix in mijlocul drumului). Eram deja la a doua tura de numarat pana la 10 si la nu stiu a cata data cand repetam „calm Alina, calm”, cand unul dintre ei se trezeste „baaaa mutati vaca, mai la „dramba” sa treaca „blonda”, ca sta si se uita ca la filme”, moment in care focul care ardea mocnit, s-a transformat in ditamai bomba. Ma dau jos din masina, plina de orice numai de calm nu si ...... in mod ciudat, cineva ma striga pe nume...ma intorc si ce sa vad: o prietena de a mea din copilarie, intr-o fusta lunga, cu bazmaua in cap si cu puradelul la san alaptand-ul, alba ca varul (spre deosebire de bolovanul negru care se afla la pieptul ei) alerga spre mine....dupa ce am stat fix 2 min la taclale, vaca este mutata, „blonda” trece si ajunge la casa bunicilor, devenita acum una din casele „parintesti”. Dupa masa, o discutie lunga, interesanta, dar fara sa ajung la un numitor comun cu ai mei, si 500 de lei lasati pt nu stiu ce „socoteli” facute de ei, ma urc in masina si ma intorc intre betoanele pe care le iubesc si le ador.

Se spala fata, se aranjeaza, se frezeaza si iese din casa in cea mai mare fuga sa ajunga la intalnirea cu prietenii, de la ora 8 din Centrul Vechi. Bun.....zis si facut, numai ca planul de acasa nu are nici o legatura cu cel din targ, si dupa ce am cautat 45 de min un loc de parcare, 45 de min o terasa si 45 de min sa ne aduca comanda....ne ridicam si plecam la una din terasele „bune” din Centrul Vechi (oricat mi se spune asta, eu una nu cred ca exista asa ceva acolo). Devenisem deja indiferenta, nu ma mai interesa nimeni si nimic, decat sa mananc ceva, sa beau un suc rece si sa mi se rupa de lume. Ne asezam la masa, comandam fiecare ce vrea de baut si de mancare, moment in care fata comanda: o pizza si un greenapple. Surprinzator primim bauturile imediat si la 10 min de la venirea lor, soseste si pizza. Un lucru este cert....arata foarte bine, a mea pizza, daca scoatem din ecuatie gandaceii mici si negri care erau imprastiati pe absolut TOATA suprafata ei. Am zambit politicos, cu stomacul lipit de sira spinarii, cu fumul care imi iesea atat pe nas, cat si pe urechi...mi-am baut linistita sucul, in timp ce toti mancau si mi-am zis „ok...nu este ziua ta, cand plecati de aici tu, te duci direct acasa, mananci ciorba de la ma-ta din frigider, faci o baie si te culci ca asta clar nu e ziua ta”.

Dupa ce ne intalnim si cu alti prieteni, ne ridicam si dam sa plecam spre casa....numai ca, ne-am dus acasa, ca sa ne schimbam..... ca daca tot fetele aveau bonele acasa si-au zis sa dam o tura prin cluburile Bucurestene. Insa sincera sa fiu, intre tara, Centrul Vechi, si cluburile de „fitze” din Bucuresti, cred ca si Cenuserasa ar fi fost obosita de atatea transformari J Ma pitzipongesc si ajung in BOA, unde nici nu intru bine si imi zbarnaie telefonul „dar bine fata, noi nu suntem buni decat la stadion, in club nu ne bagi in seama?”. Ca o fata bine educata, ma mananca in ...... si ma duc sa salut populatia, o data insa ajunsa la punctul stabilit surpriza: 20 de persoane din galeria de la sud stateau si se benoclau la mine, nestiind daca sa salute, sa minuneze ca am sani sau sa ma intrebe daca pantofii sunt ai mei, pt ca „sunt complet transformata”. Ne pupam, ne saluta, facem cunostinte noi si ma intorc catre „my girls” care ma asteptau. Surpriza vine 10 min mai tarziu, cand in loc sa agatam si noi ca fetele (ca ori suntem singure, ori divortate, ori in plan de divort) , ne trezim „protejate” de galerie, care ne atacase pe toate fronturile ca nu care cumva sa ne agaseze cineva. Stam, radem, glumim si concepem ingeniosul plan de a ne duce la „Le Gaga”, unde o data ajunse ne intalnim cu alte „specimene masculine”, care se dau drept singure si care erau „calare” pe situatie atat la propriu si la figurat. Finute asa cum suntem, ne vedem de treaba noastra, ne asezam la a noastra masuta si incepem sa petrecem, chiar daca era deja 3 dimineata. Surpriza „specimenele masculine”, ne descopera in club si pentru ca barbatii sunt prosti (sau fac pe prostii) incep sa vina la noi cu scuze desprinse din filmele comendii de genul „nu este ceea ce pare”, „ea este fosta mea prietena, nu puteam sa nu o salut”, „este complicat promit sa iti explic”, „nu mai scapam de ea” sau cea mai tare „nu trebuia sa fi in nu stiu ce loc? Esti ok? Este totul ok?”.

Simtindu-ma agasata si de data asta chiar scarbita de tot ceea ce se intampla in jurul meu si de cum ale mele prietene chiar cred toate rahaturile pe care le mananca un barbat dintr-un motiv sau altul, blonda din mine se ridica, se bataie cat se bataie ignorand pe toata lumea si la ora 5 isi ia jucariile si se duce acasa unde isi face o baie si se baga in pat, cu imaginea prietenului prietenei care cand am intrat in club se calarea cu o „domnisoara tunata” si care la plecare a plecat cu prietena, cu zambetul pe buze, amuzata chiar de o zi de kkt, si cu gandul ca „plm cine sunt eu sa decid ce este bine si ce este rau pentru o persoana draga mie? Si oricum daca ele sunt fericite, desi stiu tot ceea ce stiu, cine sunt eu sa ma pun in calea fericirii lor? Si daca pe mine ma deranjeaza aceste lucruri, de ce trebuie sa am pretentia sa deranjeze si pe altii? In fond si la urma urmei fiecare isi traieste propria viata, eu nu vreau sa imi traiasca nimeni viata, e viata mea si singura care o traieste sunt eu.....de ce sa nu se aplice si pt ele”.

ASTA ESTE UN EXEMPLU GEN: CAM CAT DE PROST POTI FI!

Mess up!!!

Am senzatia ciudata ca mi se impleticesc gandurile. Imi trec atat de multe prin cap, cu o viteza atat de mare, incat pot jura ca nu inteleg nimic din propria mea viata, din propriile mele decizii, din propriile mele sentimente, din propriile mele trairi . Toate in jurul meu par a fi amestecate. Nu stiu daca oboseala acumulata in ultimele luni, cumulata cu cea din ultimii ani, dar si cu nelinistea sufleteasca si mentala imi dau senzatia ca lucrurile si persoanele care ma inconjoara sunt atat de apasatoare si atat de greu de perceput, dar cert este ..... ca asta se intampla. Nu am chef de nimeni si de nimic, imi doresc un concediu, o vacanta undeva....departe de toti si de toate, fara sa ma streseze si sa ma preseze nimeni si nimic. Imi doresc sa imi pot petrece cateva zile in compania unei persoane dragi, unei persoane pentru care sa contez si care sa conteze pentru mine, o persoana care sa ma faca sa scap de stres, de griji, de temeri si pe care sa o simt aproape, asa cum nu am mai simtit pe nimeni in viata mea de foarte multa vreme.

Astazi stau si ma uit (parca din afara) prin birou si toata lumea pare atat de odihnita, atat de lipsita de griji....unii intorsi din concediu, impart amintirile cu noi cei care am stat la birou, altii lipsesc pentru ca sunt in vacantele pentru care muncesc un an de zile si prea putini sunt cei care nu au fost in vacanta si oricum parca nici nu isi doresc. Uitandu-ma am senzatia ca eu sunt singura pe care o macina gandurile, regretele, remuscarile chiar si oboseala si cred ca toate astea se leaga de faptul ca ...... sunt cu siguranta, singura din birou care nu isi imparte viata cu cineva, singura pe care nu o asteapta nimeni acasa, singura care atunci cand vorbeste la telefonul personal nu spune la sfarsit fraze de genul „te iubesc” sau „ne vedem acasa”, singura care nu are cu cine sa isi petreaca un concediu „in doi”.

Ma simt trista, ma simt debusolata, ma simt ametita si ma simt pierduta..........si urasc sa simt asta.....URASC! Ma face sa par slaba, dependenta de ceva, de cineva sau de lipsa cuiva, ori a ceva..........aaaaaaaaaaa ......... imi vine sa urlu si pentru ca nu reusesc sa ma adun si sa imi adun gandurile, ma voi opri aici.....e mai bine, mai sigur si chiar mai simplu!

Still i walked when i shoulda run..........and i ran when i shoulda walked