Haos!

Am ridicat un zid, caramida cu caramida, un zid care sa ma protejeze de decizii gresite, de relatii de scurta durata, relatii care pot fii atat de obositoare, atat de extenuante incat ai impresia ca int-o zi se petrec atat de multe incat tu si partenerul tau de “ocazie” ajungeti la concluzia ca e mai bine sa o luati pe drumuri diferite. Ai luat decizia mintind pe cel de langa tine ca e mai bine asa si mergi mai departe, fara sa realizezi ca acea “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie” putea sa fie mai mult si atunci realizezi ca persoana pe care ai mintit-o nu a fost el, ci ai fost tu si realizezi ca a fost doar atat o “relatie de o zi”, cu acel “partener de ocazie”.

De ce am inceput asa? Asa se intampla cu zidul meu, doar ca relatia dintre mine si el e o relatie veche de ani de zile, o relatie in care caramizile zidite au fost rezultatele multor esecuri atat personale cat si profesionale, o relatie care este atat de extenuanta si de epuizanta ca o “relatie de o zi”.  Pentru prima data in 28 de ani imi doresc sa daram acest zid cu aceeasi dorinta cu care a fost ridicat, imi doresc sa ma las descoperita, sa ma las iubita, sa ma las apreciata si imi doresc sa daram zidul caramida cu caramida pentru a descoperi fericirea si linistea la care aspiram toti si dupa care alergam intreaga viata ca dupa niste himere .

Creirul meu e infasat intr-o ceata densa din care nu poate sa iasa, desi imi doresc cu atata disparare. Imi doresc de cativa ani sa reusesc in viata, sa devin independenta, sa devin o femeie puternica pe care toti cei din jurul meu sa stie ca se pot sprijini ori de cate ori au nevoie. Am reusit asta si ma bucur, ma simt implinita, simt ca am realizat ceva cu viata mea si simt ca am atatea de oferit, dar nu am cui, nu am pe cine sa ma bazez, nu ma am decat pe mine si familia mea, familie care ma blameaza de fiecare data cand ies din tiparul lor, fara sa realizeze ca am tiparul meu, fara sa relizeze ca au un copil care tot ce isi doreste pe langa sanatate este sa iubeasca, sa se simta iubita, sa fie intedendenta si sa nu ii fie frica ca cei care ii vor reprosa si critica viata cel mai aspru vor fi proprii parinti.

Simt ca am atatea de oferit si nici o persoana cui sa ii ofer. Nu am un iubit si nu am nici macar o persoana cu care sa pot discuta fara sa ma judece, fara sa imi fie frica ca imi pierd un prieten, fara sa imi fie frica ca maine nu mai raspunde la telefoane, nu am un prieten adevarat in viata mea. Am avut atat de multa incredere in cei din jurul meu si cei din jur nu mi-au oferit decat dezamagire, durere, minciuna si rautate.

Acum nu-mi doresc decat sa rad cu aceeasi pofta cu care radeam in copilarie, imi doresc sa am oameni pe care ma pot baza in jurul meu, imi doresc sa pot discuta cu parintii mei si ca macar ei sa ma accepte asa cum sunt cu bune si cu rele pentru simplu fapt ca sunt copilul lor, imi doresc sa iubesc mai presus de cuvinte, imi doresc sa simt ca inima mea se sparge in mii de bucati de dor, imi doresc un sarut de la un barbat care sa ma iubeasca, sa ma aprecieze, sa ma respecte, un barbat in care sa am incredere si care seara cand ajung acasa sa ma sarute si sa imi zica “buna iubita, cum a fost ziua ta azi?” si mai presus decat orice imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia unita (asa cum este ea, e familia mea, ii iubesc  si mi-o doresc unita) si imi doresc sa imi gasesc un rost in viata.

Pentru a realiza toate astea imi doresc sa daram zidul care l-am ridicat in jurul meu, dar stiu ca nu o sa incep sa daram prima caramida pana nu o sa gasesc acel barbat, acel om care sa imi arate ca exista siguranta si dincolo de zid, doar ca eu nu am gasit-o pana la el.

Am iubit in viata asta o data cu atata pasiune, cu atata putere incat simteam ca zbor, simteam ca totul era ireal si culme este ca si el m-a iubit la fel, poate mai mult poate mai putin, dar s-a terminat si am ajuns la concluzia ca iubirea nu este de ajuns si ca daca ne este scris sa fim impreuna, o sa fim, ca o sa fim peste 1 an, 2 ani, sau 5 ani, asta nu conteaza dar daca ne este scris drumurile noastre or sa se uneasca iar. Tinand cont ca am avut o astfel de iubire nu pot sa nu ma intreb: oare o sa mai iubesc? Oare ma mai poata iubi cineva atat de mult cum a facut-o el? Oare o sa mai rad si o sa mai fiu fericita asa cum radeam si eram fericita cand eram cu el? Oare mi-am ratat sansa la fericire?

Am iubit si am fost iubita in viata asta, chiar daca am pierdut ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat acea iubire, decat o viata fara sa stiu cum e cand iubesti si esti iubit asa, mai bine ca am iubit si am suferit, chiar daca acea durere m-a ingropat de vie, nelasandu-mi nici macar o bruma de speranta. Daca e sa mai iubesc in viata asa cum am iubit atunci o sa ma simt binecuvantata pentru ca am avut ocazia sa iubesc in viata nu o data ci de doua ori si pentru faptul ca o sa stiu cum sa reactionez, o sa stiu cum sa iubesc, cum sa apreciez si mai presus de toate o sa fiu sigura ca daca prima iubire m-a ingropat de vie, a doua m-a dezgropat si m-a aruncat la cer, chiar daca orice urca trebuie sa si coboare, important o sa fie ca am atins cerul de doua ori si sunt putini care fac asta intr-o viata, iar eu am fost una dintre ei. La fel de important este ca daca prima data m-a aruncat la cer dupa care m-a ingropat brusc fara nici o avertizare, fara preaviz, a doua oara o sa aterizez in picioare pentru ca stiu cum este atunci cand norul se disipa, stiu cum este cand simti ca nimic nu te poate opri din cazatura si cel mai important stiu ca daca o sa simt iar asta, o sa fac tot ceea ce tine de mine, tot ceea ce-mi sta in putinta sa nu mai cad, sa nu ma mai ingroape.

Ma uit in oglinda, ma uit la ochii mei tristi si nu ma recunosc, niciodata nu am fost atat de trista, niciodata nu am fost mai speriata, niciodata nu am avut ochii mai umezi ca acum fara ca pe obrazul meu sa curga vreo lacrima. Ma sperie singuratatea la fel de tare cum ma sperie ca as putea fi bolnava de ceva grav, fara cea mai mica sansa de videcare, vreau sa fiu sanatoasa, vreau sa iubesc, vreau sa ma simt iubita, vreau sa fiu alintata si sa alint la randul meu, vreau sa fiu inconjurata de prieteni, vreau sa am incredere, speranta, sansa, dar cel mai important vreau sa simt ca traiesc.

                                   

Plictiseala, speranta si iubire …. ce combinatie!!!!

O stare acuta de plictiseala si dezinteres total pentru toti si toate imi marcheaza existenta zilele acestea. Este sfarsitul lui februarie, afara ninge de parca ar fi decembrie si Craciunul bate la usa.

Imi doresc atat de tare o pauza, un concediu, cateva zile in care sa stau acasa (mai ales pe vremea asta), sa ma uit la filme idioate, cu nasul in plapuma, cu iubitul meu imaginar langa mine si fara grija zilei de maine, cand trebuie sa fac x lucru sau sa ma vad cu y persoana….asa ca pe vremea cand eram in generala sau chiar liceu.

Am o stare relativ buna si cred pentru prima data dupa foarte multa vreme ca o sa fie bine. Sper ca Dumnezeu o sa fie langa mine si o sa lase soarele sa apara si pe strada mea, si o sa ma lase pe mine sa visez la viitor fara a-mi mai face griji in privinta sanatatii sau a locului de munca, pentru ca …… eu chiar cred ca sunt un om bun, cu suflet bun, care merita sa-si intemeieze o familie, si sa-si vada copiii si nepotii crescand. Am invatat foarte multe de la trecut, si le-am invatat pe toate pe pielea mea si mi-a fost greu, se putea mai greu, este f adevarat, dar se putea si mai usor …. Asa ca astazi sper ca o sa fie bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca o sa am in viitorul apropiat sau indepartat lucrul pe care mi-l doresc cel mai tare in viata si de la viata (in afara de sanatate)… o familie.

Dupa ce in we m-am vazut cu un dobitoc care m-a facut sa realizez ca nu am nici un viitor langa el, luni am rupt aproape toate legaturile cu trecutul, ca marti sa rad din toata inima cand mi-am regasit „iubitul” din generala pe facebook, sau cand am primit cele mai dragutze mesaje de la un necunoscut. Astazi sunt bine, si ma bucur de fulgul de nea care mi-a picat pe nas cand am fumat prima tigare la birou, ma bucur de aer ca pot sa-l respir, ma bucur de viata cu speranta ca o sa fie totul bine, ca o sa fiu sanatoasa si ca ce a fost rau a trecut,…..ma bucur ca traiesc.

Nu stiu ce imi rezerva viitorul, si sincera sa fiu nici nu ma intereseaza! Sanatoasa sa fiu, restul….peste restul o sa trec, caci sunt puternica, caci iubesc viata, caci iubesc lucrurile bune si frumoase, oamenii buni si sinceri, iubesc iarna caci imi aduce zapada, iubesc vara caci imi aduce marea, iubesc primavara caci pot sa miros freziile, iubesc toamna caci imi aduce covorul de frunze la picioare si cele mai minunate culori atunci cand ma uit in departare, iubesc familia in care m-am nascut pentru ca mi-a dat viata si pentru mi-au oferit un loc pe care sa-l numesc „acasa”, iubesc aerul pe care il respir in fiecare clipa pentru ca nu ma lasa sa mor, iubesc bataile inimii la sistola si asistola pentru ca imi aduc speranta, iubesc ca exista Dumnezeu pentru ca imi aduce credinta in El, in mine, in oamenii care ma inconjoara, in ziua de maine, in TOT.

Asa ca …. Azi e o zi buna in care plictiseala nu ma lasa sa imi vad de munca, speranta ma face sa visez cu ochii deschisi la viitor, iar iubirea …… iubirea e iubire!

"You can tear me apart, you can rip me to pieces, try breaking me down but I'll never be beated
You can say that you won but I'll never believe it, 'cause I can't be defeated
Made a mistake, swore I'll never repeat it, lost my heart for a second but it never stopped beating
I smile through the tears so the way that I see it, I can't be defeated"

I`m lost!!!

Ma gasesc int-o perioada a vietii mele in care totul este incert, nimic din ce ma inconjoara nu este concret. Sanatoasa nu stiu daca sunt, demisia mi-am depus-o de 2 ori intr-o saptamana, seara ajung acasa si sunt singura, nu am pe nimeni care sa ma astepte, care sa se bucure ca ajung acasa, care sa ma ia in brate si sa ma sarute. Ma simt depasita de situatie, ma simt debusolata si culmea e ca busola mea este atat de magnetizata incat se invarte cu o viteza ametitoare, atat de ametitoare incat creaza haos.

Eram o persoana optimista si plina de viata, iar acum parca viata s-a scurs si optimismul s-a evaporat. Imi doresc de cativa ani sa fiu sanatoasa, as da orice sa stiu ca sunt sanatoasa, si sincera sa fiu nu as regreta nimic….nici ca sunt singura, nici ca nu am nimic al meu, nici ca nu am alte motive decat sanatatea sa ma bucur de viata.

Ma gandesc ca ma lupt si nu stiu de ce, pentru ce, pentru cine. O data, nu acum mult timp ma luptam pentru mine si imi era bine, eram linistita, eram fericita, eram…..eu. Acum eu am cam disparut din peisaj si cum poti sa treci prin toate, peste toate stiind ca fara tine….totul e haotic, e pierdere de timp, e durere?

Ma trezesc din ce in ce mai trista, mai pustie, mai fara vlaga, mai fara speranta. Sunt inconjurata de oameni care imi tot spun ca imi sunt prieteni, dar uita in permanenta semnificatia cuvantului, folosind astfel cuvinte mari pe care nu le inteleg, nu pot sa le inteleaga sau nu vor sa le inteleaga.

Nici sa gandesc parca nu mai pot, parca nu mai am cu ce…si culme este ca stiu ca nu sunt asa, stiu ca sunt o femeie inteligenta, o femeie cu capul pe umeri, sincera, pe care te poti baza, o persoana care este vesela, optimista si plina de viata…..si cu toatea astea….ma intreb: daca stiu ca sunt asa……de ce am starea asta de kkt? De ce nu ma pot regasi? De ce imi este atat de greu sa ma ridic din mocirla in care am intrat?

Am primit un sfat „sterge toate legaturile cu persoanele din trecut, care te-au facut sa suferi”.

Poate ca asta este excat lucrul de care am nevoie, poate ca asa as avea sanse sa ma regrupez si sa ma adun, pornind astfel catre un viitor incert, dar care macar este viitor.

Cum spuneam….mult haos si parca nu mai pot gand, nici sa scriu lucruri pe o hartie coerent nu mai pot!