fuck you all

Mi se reproseaza tot mai des in ultima vreme ca nu dau dovada de interes fata de „prietenii” mei, ca m-am racit, ca nu mai sunt deschisa, ca nu mai comunic, ca nu sun, ca nu ma intereseaza soarta celor care au fost alaturi de mine, in anumite momente ale vietii, si care acum imi reproseaza acest lucru. O sa spun clar si la obiect, raspicat si cu dictie urmatoarele: dragii mei „prieteni” vreau sa intelegeti anumite lucruri in ordine aleatoare:

-       Sunt o persoana de 28 de ani, cu job in care din 24 de ore pe zi, cel putin 12-14 sunt la birou

-       Nu ma intretine nimeni, nici un barbat din „high-class-ul” bucurestean, nici un barbat cu salariul minim (macar) pe economie, nici mama, nici tata, nici vreo matusa din strainatate cu titluri de propietate in Pipera.

-       Intretin casa mea, casa parintilor mei, platesc intretinere, lumina, imi cumpar singura, ulei, carne, detergent, hartie igienica etc

-       Am un credit la banca facut ca sa ii scot pe parintii mei din niste kkt mai mari decat o mosie de 4800 mp

-       Am 8 ani de scoala generala, 4 de liceu, 5 de facultate, 2 de master si alti 4 de cand lucrez ...insumati (asta ca ajutor in caz ca nu puteti sau va este greu –lucru deloc imposibil) am 19 ani de scoala si alti 4 de munca in care tot ceea ce mi-am dorit a fost o cariera, sa fiu independenta si sa castig respectul celor din jurul meu.

In concluzie: ma scuzati ca nu va sun in fiecare zi, sau nu va dau mesaj la fiecare 2 ore sa va spun ce fac, cum fac sau sa va intreb daca ati fost la saloane de infrumusetare si ce anume „imbunatatire” ati mai facut, daca ati fost la mall si ce rochita, fustita, pantofi sau pantalonasi ati achizitionat, in ce loc de fitze ati mancat la pranz si ce mancare cu specific chinezesc, italian, marocan etc ati „ciugulit” si imi pare rau ca astazi nu am intrebat daca ati facut furori la sala de fitness in colanteii vostrii minusculi si in topurile umplute de silicoane sau sosete dupa caz.

Poate ar trebui sa-mi cer scuze ca nu v-am dat cheile de la apartamentul meu sa va „alintati” cu partenerii vostrii, ca nu imi las serviciul, ca muncesc 12-14 ore pe zi, ca familia mea si locul meu de munca sunt mai importante decat voi, ca nu petrec suficient timp cu voi, ca nu am timp sa ma gandesc cu ce imi asortez diseara in club lacul de pe unghii, ca vreau sa stau acasa in concediu si sa ma odihnesc, ca imi doresc sa fiu independenta din toate punctele de vedere, ca prefer sa ma duc pe stadion decat sa ies „la o cafea in oras”, ca prefer sa stau acasa cu un barbat decat sa imi petrec timpul la shopping sau sa va ascult reprosurile, ca in casa mea FAC CE VREAU SI EU HOTARASC CE FAC SI CE VREAU si ca nu stau sa dau explicatii de genul: ce? De ce? Cu cine? Cum? Cand? In ce fel?......dar nu o sa o fac, nu o sa-mi cer scuze....nu meritati, nu intelegeti si daca neuronii mei stau la plaja doar in concediu, va spun cu regret ca ai vostrii sunt intr-un concediu permanent.

In schimb o sa-mi cer scuze pentru faptul ca mi-am neglijat familia si ca in timp ce cu voi vorbeam de 2 ori pe zi cu ei vorbeam 1 data la 2 zile, ca in timp ce pe voi va vedeam 1 data la 2 zile pe ei ii vedeam 1 data la saptamana, 1 data la 2 saptamani, ca mi-am pierdut coloana vertebrala (dar multumesc lui Dumnezeu ca am recuperat-o si sper sa nu fie prea tarziu), ca mi-am neglijat cea mai buna prietena din luna mai pana in prezent, ca am imprumutat bani persoanelor care nu merita decat sa le sucesc gatul cand trebuia sa le dau acei bani parintilor mei, ca m-am uitat in oglinda in ultimele 6 luni si ca m-am simtit prost ca nu am 1.80 si 50 de kg, ca am cautat un barbat care sa-mi ofere liniste si stabilitate, (ca am dat numai peste javre, ca am ales numai lichele si astfel m-am dezamagit pe mine si mi-am dezamagit familia....asta este alta discutie), imi cer scuze ca nu mi-am sunat prietenii care la 12 noaptea s-au ridicat din pat ca sa imi sara in ajutor si ca atunci cand m-au sunat sa iesim la o cafea eram prea preocupata sa imi fac „prietenele” fericite, sa le consolez, sa ne distram etc.....va rog sa ma iertati parinti, prieteni care mi-ati spus lasa-le ca nu o sa-ti fie bine, si ma rog pe mine sa ma iert pentru ca am fost atat de proasta intr-o lume in care toti isi vad interesul si in care tot mai putini au coloana vertebrala.

Desi nu ar trebui o sa va mai spun ca, conform DEX, cuvantul „prietenie” are urmatoarea definitie: Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atasament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileste între persoane, pe baza acestor sentimente; amicitie. Atitudine plină de bunăvointă, prietenoasă fată de cineva. Legătură între grupuri sociale bazată pe aspiratii, năzuinte, interese comune.

Detaliind va spun urmatoarele: in momentul in care mi-ati cerut cheiele de la casa in care stau, pentru intalnirile voastre nu ati manifestat nici un fel de respect, in momentul in care mi-ati reprosat ca in casa mea eu am facut x lucru, cu x persoana......nu pot sa va spun decat ca e casa mea si pot sa fac ce vreau, cu cine vreau, cand vreau, cum vreau fara sa-ti cer tie permisiunea....pt simplu fapt ca este a mea, cum poti sa-mi reprosezi draga „prietene” ca te-am tinut departe de iubitul tau in ziua cand nu ti-am dat niste chei de la o casa care nu iti apartine? Daca am fost lipsita de respect, de intelegere,  ca nu am facut asta....iarta-ma dar nu imi pare rau, sunt mult prea nesimtita si insensibila.

Ce aspiratii si interese comune avem noi „prietene”? Eu imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia fericita, un barbat care sa ma iubeasca si care sa ma respecte in timp ce tu nu te gandesti decat la egoismul din sufletul tau, tu nu iti doresti decat sa iti gasesti urmatoarea „victima” pe care sa o sugi de bani precum un trantor si care sa iti ofere siguranta zilei de maine, muncind pana nu mai poate, alergand de colo-colo ca sa iti ofere tie bani, casa, masina, haine si o viata luxoasa....timp in care el se imbolnaveste de inima din cauza epuizarii si moare, iar tu ai in sfarsit posibilitatea sa-i cheltui banii fara a da socoteala si sa realizezi ca orice sac are un fund doar atunci cand l-ai atins, moment in care iti freci piciorusele ca o musca in fata unui kkt si te multumesti cu baliga din mijlocul drumului.

Ati judecat, ati jignit, ati improscat cu noroi, iar eu ma vad nevoita sa va mai spun inca o data :fuck you all, i`m gonna keep my soul from the world!!!!!

Regrete, dorinte, iubire, intelegere, frica

Regrete, dorinte, iubire, intelegere, frica....sentimente atat de umane, dar atat de greu de cunoscut sau de recunoscut.
Regret ca poate trebuia sa am cel putin un copil pana la varsta asta, care sa imi ofere senzatia de implinire, de fericire si motivatia pentru a stii de ce lupt, pentru cine lupt in viata.
Dorinte...imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am familia unita si sa-mi gasesc jumatate, si prin jumatate inteleg acea persoana care te saruta de noapte buna, acea persoana care iti respira in ceafa, seara la culcare si care te tine in brate atat de strans incat simti ca nu poti respira, iar tu o lasi cu sentimentul ca asa recuperati timpul pe care nu reusiti sa il petreceti impreuna. Prin jumatate inteleg sarutul de dimineata, momentele in care facem dragoste pana simtim ca suntem unu, pana cand iti doresti sa intrii cumva in pielea lui si sa ramai acolo pentru totdeauna si sa nu va desparta nimeni niciodata.
Iubire....hmmmm, un sentiment atat de complex, de complicat dar care iti ofera fiori pe sira spinarii cand te saruta, iti ofera senzatia de durere in piept cand nu sunteti unul langa altul si iti ofera acele clipe magice in care ai impresia ca timpul sta in loc, ca privirea lui te doreste in fiecare secunda cand te priveste, ca sarutul lui poate inlocui milioane de cuvinte si ca atunci cand pui capul pe pieptul lui si ii simti bataile inimii la sistola si asistola stii ca de fapt sunt bataile inimii tale, pentru ca in realitate tu, el sunteti de fapt una si aceesi persoana si formati un NOI atat de greu de realizat, incat cuvantul irealizabil l-ati sters din vocabular la primul sarut, prima mangaiere, primul fior pe sira spinarii atunci cand te-a atins pentru prima data.
Intelegere ca sa poti in viata sa percepi si sa realizezi ca ai sentimente....fie ele negative sau pozitive, ale persoanelor importante din viata ta. Intelegere atunci cand tu sau el veniti obositi acasa si nu aveti chef sa faceti nimic altceva decat sa stati unul in bratele celuilalt, sa dormiti sau sa va uitati la un meci de fotbal in care va amuzati copios cand vedeti rezervele la incalzire stiind ca in trecut si voi ati fost o rezerva unul in viata celuilalt. Frica ca Dumnezeu ma va pedepsi pentru toate pacatele pe care le-am, frica de a nu-mi pierde locul de munca, frica ca se va intampla ceva rau cu familia mea, care asa cum este ea, tampita, rea, idioata...o ador si ii iubesc incredibil de mult si nu in ultimul rand frica de singuratate, ca mi-am ratat sansa le fericire, ca nu o sa mai iubesc si nu o sa mai fiu iubita, ca nu o sa-mi gasesc acel barbat care sa fie ultimul barbat care ma saruta in viata si cu care sa ma sui in ultimul tren care ma indreapta spre destinatia finala: o familie si tot ce inseama acest lucru bun sau rau, trist sau fericit...frica ca nu o sa simt in viata mea implinirea!
Regret ca nu sunt jumatatea cuiva, imi doresc sa fac parte din viata cuiva si sa impartim impreuna viitorul, sa iubesc fiecare clipa petrecuta cu el, indiferent cat de tare doare absenta lui si imi e frica ca nu o sa impart niciodata cu acel cineva cele mai bune, ptofunde, nebune, tampite zambete, experiente.....momente de viata si din viata!

O stare tampita si o senzatie ciudata, dar nu noua de singuratate!

O stare tampita si o senzatie ciudata, dar nu noua de singuratate! Imi este dor sa iubesc si sa fiu iubita, niciodata in 28 de ani nu am mai simtit atata nevoie de afectiune, atata nevoie de a iubi si a fi iubita. Am avut  un schimb de replici cu Marian (primul barbat din viata mea si cel care m-a invatat sa iubesc, barbatul care nu trebuia sa spuna decat "ramai" si as fi ramas cu el toata viata indiferent de consecinte) care si-a adus aminte de lucruri pe care le-am facut si le-am facut impreuna...asta dupa 5 ani.
Acum 5 ani pe vremea asta imi pregateam actele pentru Londra si desi nu imi imaginam ca o sa ajung acolo, speranta, dorinta, iubirea nu ma lasau sa imi imaginez ca nu o sa calc in locul pe care il adoram din copilarie si in care imi gasisem in mod ciudat jumatatea. S-au intamplat multe...poate prea multe acolo dar si aici: o iubire care m-a invatat cum sa pretuiesc si cum sa imi pese mai mult de cel de langa mine, decat de mine; multe relatii, urmate de tot atat de multe rupturi, si o perioada luuunngggaaa de singuratate.
E ciudat cum sentimentele trecutului se impletesc cu cele ale prezentului si te fac sa speri la un viitor in care niciodata nu esti singur, in care daruiesti iubire si in schimb nu primesti nimic mai putin decat iubire. Imi doresc sa am curajul sa mai spun macar o data in viata, din adancul sufletului, pur si curat acele 2 cuvinte pe care nu le-am mai spus de 5 ani, acele 2 cuvinte pe care oricat de tare imi doresc sa le spun, nu pot...acele 2 cuvinte atat de simple dar care spuse impreuna, exprima tot ceea ce simti si chiar mai mult, imi doresc atat de tare sa spun .... TE IUBESC!!!

Ce haos! Ce stare tampita!

Ce haos! Imi este din ce in ce mai greu sa ma regasesc, sa im gasesc drumul in viata, sa imi dau seama ce e bine si ce nu, cine imi e prieten si cine nu....cine ma vrea si cine nu. Am 28 de ani, un job cat de cat stabil, o casa si o familie tampita, dar pe care ii iubesc si care stiu ca indifernt de ce se intampla, de cat ma jignesc si de cat ma blesteama ...si ei ma iubesc. Cu toate astea ma uit la mine si vad o persoana care a inceput sa ia decizii din ce in ce mai proste, decizii pe care nici la 18 ani nu le-ar fi luat.

Anturaje dubioase, iesiri multe si dese in cluburi de fitze pe care pana de curand le dispretuiam si pe care acum le frecventez de cel putin 2 ori pe saptamana si culmea e ca le frecventez alaturi de oameni care...nu imi sunt tocmai alaturi, ca nu imi sunt prieteni.

Doamne ce stari, ce trecere, ce senzatii, ce lume! Analizez la rece cata lume isi doreste sa ajunga in adevaratul sa zicem „high class-ul” superior al Bucurestiului, acolo unde fetele se imbraca de la Guess, Prada, Chanel, Cavalli, D&G etc, iar baietii isi parcheaza Porche-ul, Maserati-ul, BMW-ul, Audi-ul si alte masini puternice si scumpe  in fata cluburilor de lux gen Bamboo, Fratelli, Gaia, Gaga, Eleven, Turabo etc (binenteles asta in cazul in care nu o fac altii pt ei). Am ajuns acolo, cred ca intr-un fel am fost mereu acolo (dar eram mereu in vizita, eram mereu in trecere...niciodata nu m-a tentat sa raman, nu m-a tentat sa leg prietenii cu genul acesta de oameni). Intr-un fel m-am ferit mereu de locurile de gen, de lumea in care banii sunt caretea castigatoare, cartea de vizita, in care uneori nu conteaza daca nu ai bani de o apa plata, conteaza sa lasi impresia ca poti plati consumatia de la masa ta singur, plus consumatia de la alte 2-3 mese din jurul tau. Haine, scumpe, masini si mai scumpe......si cu toate astea ....gustul e amar. Cred ca incep sa-mi dau seama ca sunt mult prea realista, mult prea infipta cu picioarele in pamant, mult prea sincera, mult prea buna si mult prea proasta pentru o astfel de societate. Am vazut oameni care ............plm si mm sa spune ca au in spate oameni puernici care pot sa le ofere tot ce-si doresc, care sunt imbracati din reviste, dar care la sfarsitul zilei se gandesc, se foiesc, se rasucesc si se fastacesc cu ce sa plateasca consumatia. Consumatie pe care o plateste un inginer, un agent de turism sau plm un economist cu salariul mediu pe economie....si care la 5 min dupa momentul neplacut, si stanjenitor pt persoanele care platesc nota spun fraze genul „x ruda a mea face x suma de bani” sau „eu fac x suma de bani” sau „eu plec in x loc in concediu”. Pai in plm demonstreaza......nu ma lasa pe mine, pe x sau y sa o demonstrez pt tine...eu una nu am nici motive, nici chef si nici timpul necesar sa o fac.....nu ma motiveaza nimic si nimeni din lumea asta ..... pt mine desi poate suna ciudat...”high class-ul” e umplutura, chair nu e lumea mea si culme e ca nici nu vreau sa fie.....nu purtam aceleasi culori si nu cred ca o sa purtam vreo data in viata noastra de muritori.

Stau, rumeg, judec, plang trag linie ajung la concluzia ca: Doamne iti multumesc Tie ca m-ai facut persoana integra care sunt azi, ca m-ai inzestrat cu sinceritate poate mai mult decat era nevoie, ca mi-ai dat un cap, pe care mi l-ai pus pe umeri si pe care l-ai inzestrat cu atatea lucruri minunate cum sunt neuronii, ca m-ai  ancorata atat de bine in  pamant, in realitate incat ma intreb ce calamitate naturala poate schimba bunul simt, educatia, cei sapte ani de acasa, incredere, sinceritatea, capacitatea de a fii langa oamenii dragi mie neconditionat si capacitatea de a nu ma crede niciodata altcineva decat ceea ce sunt, de a ma multumi cu imaginea din oglinda in fiecare dimineata cand ma dau jos din pat.

Ma intreb cum iti dai seama cine iti este prieten sau nu, cine este bun sau rau, cine te iubeste cu adevarat sau cine te minte? Oare chiar trebuie sa ajungi pe un pat de spital ca sa realizezi cine este langa tine si cine nu, ca sa realizezi cine te iubeste si cine nu, cine iti este prieten si cine nu? Oameni buni...treziti-va banii nu pot cumpara tot! Nu poti sa cumperi iubirea barbatului pe care il adori, nu poti sa cumperi clipele petrecute alaturi de cei dragi, nu poti sa-ti cumperi sanatatea ..... nu poti sa cumperi acele lucruri atat de minunate care te fac sa te simti OM!

Daca voi aveti impresia ca iubirea, afectiunea, familia, fericirea, linistea etc se pot cumpara atunci nu pot sa va spun decat: fuck you all, i`m gonna keep my soul from the world!!!