Optiunea corecta

Cand vezi, auzi sau pur si simplu afli ca in opinia anumitor persoane (deloc neimportante), in viata iubitului tau tu nu esti "optiunea corecta", indiferent cat de slab sau puternic esti, lumea ta se cutremura. Niciodata nu esti pregatit sa auzi, sa simti, sa vezi ca persoana pe care o iubesti, poate fi de acord, chiar si pentru o fractiune de secunda cu afirmatia cuiva, ca tu nu ai fii "optiunea corecta" pentru el. Plecand de la minciua, tradare, paranoia, usi ale trecutului lasate deschise, imperfectiunea de a fi om,  descoperi pe parcursul drumului acesta anevoios care este "viata" ca orice ai face si oricat ai zice nu esti niciodata cu adevarat pregatit pentru ce este mai rau, sau pentru dezamagiri, in realitate niciodata nu esti pregatit, in realitate este tot o surpriza si in realitate tot suferi (asta daca ai inima). Nu spun ca sunt perfecta, departe de mine aceste ganduri, de fapt niciodata nu am spus ca sunt bine cu atat mai mult ca sunt perfecta, am spus ca sunt cel mult ok, dar totusi...nu poti sa nu te intrebi unde ai gresit? Nu ma refer la greselile pe care le faci in viata de cuplu, sau la greselile banale de zi cu zi, ma refer pur si simplu la...plm...ma gandesc la faptul ca in mintea mea haotica nu imi trec decat urmatoarele ganduri cu legatura la aceste persoane care ma vad o optiune incorecta, si anume: "am facut tot ceea ce a trebuit si ce am putut sa ii ajut pe acesti oameni, am incercat sa le fac toate poftele, am dat de la mine ca sa aibe ei, i-am sustinut, nu le-am umplut capul cu problemele mele, dar recunosc ca, mi-am tinut iubitul aproape de mine si departe de ei, prin faptul ca am vrut sa stau singura cu el si numai cu el...iar ei acum il "incurajeaza" sa fim impreuna spunandu-i: "eu inca astept sa faci optiunea corecta pentru tine". Serios! Atat de multa "afectiune si respect" aveti voi pentru mine? Asa il incurajati voi? Ce frumos!

Plm...nici nu stiu de ce ma mai agit, dar stiu sigur ca sunt dezamagita, ca ma doare, ca ma afecteaza, ca ....nu stiu...nu mai stiu nimic. 

Chiar asta suntem unii in vietile celorlalti? Chiar suntem niste "optiuni"? Chiar totul intr-o relatie se bazeaza pe a fi, sau a nu fii "optiunea corecta" in viata partenerului tau? Chiar trebuie sa luam in calcul toate persoanele care ne spun ca suntem "optiunile" corecte sau incorecte in viata partenerilor nostrii sau ei in viata noastra? Si cum poate un om sa spuna despre un alt om daca este sau nu "optiunea corecta" pentru cineva, atata timp cat nici macar nu s-a chinuit sa faca un efort sa cunoasca aceea persoana din simplu motiv ca este neimportanta sau ca este o alta "jucarie" sau pentru ca este pur si simplu "o alta fara esenta"??? Totusi nu vorbim despre masini, motociclete....despre lucruri, vorbim despre persoane, care respira, care au minte si mai ales care au suflet. Oare ar trebui sa imi fie mie rusine in fata lor sau lor in fata mea? Plm de intrebari....

Scurt si la obiect!

Ma simt incoltita, ma simt mica si neputincioasa. Ascult aceeasi melodie pe repeat de dimineata, si simt cum ma inchid din ce in ce mai mult in mine. Simt, cum in loc sa ma relaxez si sa ma deschid, ma retrag usor, usor precum un melc in propria carapace si privesc prin usa intredeschisa la tot ceea ce se intampla si in loc sa imi fac curaj si sa o deschid, parca usor dar sigur o inchid in urma mea. Ma simt acuzata pe nedrept, ma simt incoltita, ma simt "gresita", ma simt tradata si mintita. Simt ca toate principiile dupa care am trait sunt gresite, simt ca tot ceea ce am incercat sa fac pana acum a fost si este in zadar. Simt ca trecutul este mai puternic decat prezentul, simt ca trebuie sa lupt iarasi cu el si cu mine si ca nu mai am putere, nu mai am vointa, nu mai am tarie sa o fac. Nu am incredere, nu am speranta, nu am vointa, de fapt...tot ce am acum este o durere si o dezamagire pe care nu le pot descrie in cuvinte.

Cred sincer ca problema principala sunt eu. Am trait atat de mult singura, am fost atat de multa vreme independenta si am fost atat de mult dezamagita incat pur si simplu nu mai am incredere in oameni. Partea mai trista este ca oricat de mult as incerca si oricat de mult as vrea, nu pot sa spun cuvintele "am incredere in tine". Poate ca simt in fiecare clipa ca ceva nu este ok, ca ceva nu este cum trebuie si ca mi se ascunde ceva din cauza ca sunt eu paranoia....sau poate ca pur si simplu sunt nebuna!

Nu mi-am trait niciodata viata dupa cum mi-au planificat-o altii, nu am facut niciodata ce mi-au spus parintii, prietenii, cunostintele. Toata viata am luat singura decizii si am suportat consecintele fara sa ma vait, pentru ca stiam ca mi-am urmat propria minte si propriele sentimente, astfel traindu-mi in mare parte viata mea si nelasand pe nimeni sa o traiasca in locul meu. Nu vreau sa fac cum imi spun altii, nu vreau sa imi traiesc viata in functie de dorintele si necesitatile celorlalti, vreau sa imi traiesc viata in functie de cerintele si necesitatile mele, si daca Dumnezeu imi ajuta in functie de cerintele lui si de cerintele copiilor nostrii, in nici un caz dupa cerintele parintilor, prietenilor, nostrii