Facebook and friendships

Pentru prima data dupa mai bine de 10 luni, ma las influentata de expresia atat de uzuala si atat de des intalnita in ultima vreme: "nu ai facebook, nu existi" si ma hotarasc sa imi redeschid contul de facebook. Nu pot sa nu ma intreb: cum poate spune cineva o prostie atat de mare (asta dupa umila mea parere)? Am existat inainte de facebook, existam fara facebook si acum, pe vremea facebook-ului si o sa mai existam si cand acesta nu o sa mai fie atat de "cool" incat sa il lasam sa ne "defineasca" atat de stringent existenta. Este adevarat, cu ajutorul facebook-ului mi-am regasit fostii colegi de generala, liceu si am regasit chiar si acele persoane "pasagere" din viata mea, cu care din anumite motive am pierdut legatura pe masura ce timpul s-a scurs in clepsidra. Este adevarat ca pe facebook am poze pe care nu le mai gasesc decat pe facebook sau dintr-o fericita inspiratie de moment in albumele foto din biblioteca (ador sa dau paginile dintr-un album pentru a vedea franturi din trecut...gasesc ca pozele intr-un album, au ceva...sa zicem romantic). Este adevarat ca pe facebook am status-uri pe care, acum cand le citesc, un zambet tamp imi apare pe mocutza si cred sincer ca desi le-am scris pe unele acum mai bine de un an, abia acum le inteleg esenta. Este adevarat ca pe facebook regasesc melodii care ma fac sa ma gandesc la anumite momente din trecut, pe care le uitasem, sau care pur si simplu, dintr-un motiv sau altul le-am dat "delete" din capusorul meu tampit.

La fel de adevarat, este insa si faptul ca am avut "prieteni" care, mi-au luat pozele de pe facebook, numerele de telefon, adresele de mail, preferintele muzicale etc si le-au pus pe diferite site-uri de matrimoniale, astfel incat, subsemnata s-a aflat in ipostaza in care a trebuit sa-si schimbe adresa de mail, numarul de telefon, facebook-ul etc. Este si mai adevarat faptul, ca dupa ce am facut toate astea, mi-am gasit rotile sparte la masina, dar nu o data ci de 2 ori, ca asa sunt eu mai "speciala", si nu pot omite faptul ca, "pseudo-prietenii" mei nu s-au multumit sa sparga si ei o roata ca niste oameni normali, sau calicit ca un copil la ciocolata si le-au spart pe toate 4. Deci ce anume am pierdut, mai exact, in ultimul an? Daca ma intrebati pe mine, as spune ca nu prea multe, ba din contra, am stat linistita in vizuina mea, ca un urs ce hiberneaza pe timpul iernii, eu hibernand aproape 1 an, tinandu-ma departe de scumpii mei "prieteni" pe care ii achizitionasem cu ajutorul farmecului meu debordand si carora, in momentele respective imi facusem curaj sa le impartasesc gandurile mele, parerile mele proprii si personale, facand gresala sa-mi impartasesc chiar si "stupidele si sincerele"  mele sentimente.

Trecand peste toate astea, imi reactivez contul de facebook, nestiind daca acest cont il voi inchide cu aceeasi rapiditate cu care l-am redeschis sau il voi lasa deschis pana la urmatoarea "amenintare" primita de la "fanii" mei. In prima zi, dupa ce iau aceasta "importanta" decizie in viata mea, blochez pe toata lumea care "ma deranja", si adaug un nou prieten in listuta mea gigantica de 90 de persoane. Inevitabil, primul comentariu nu intarzie sa apara: "Nu crezi ca ar trebui sa scoti pozele de pitzi?". Pai, ca sa ma exprim civilizat, fara a folosi cuvintele triviale care se ingramadesc sa imi iasa pe gurita ca la deschiderea unui nou supermarket, o sa iti spun (sau o sa-ti mai spun inca o data), de ce nu cred ca ar trebui sa le sterg.

1. Acele poze, indiferent ca sunt sau nu de pitzi, fac parte din trecutul meu (de care apropo, nu imi este rusine), iar atunci cand ma uit pe ele nu ma gandesc decat la "am facut-o si pe asta".

2. Felul in care "arat" in acele poze, nu imi contureaza sau mai bine spus acele poze, nu imi definesc caracterul, principiile si nici macar integritatea.

3. Acele poze, imi improspateaza de fiecare data memoria, facandu-ma sa-mi reamintesc ca in acea lume in care ma invarteam, cuvintele "prietenie, onoare, sinceritate" si altele de acest gen, nu isi aveau locul in vocabularul persoanelor care ma inconjurau, iar intelesul acestor cuvinte era unul cu caracter abstract.

4. Acele poze, imi aduc aminte de fiecare data ca: "daca esti bun, esti luat de prost" si ca daca spui adevarul, iar adevarul este dur sau pur si simplu tu il percepi diferit de al celorlalti, cu siguranta esti un om "invidios".

5. Uitandu-ma la acele poze imi dau seama cat de pasageri suntem unii in viata celorlalti si imi dau seama cat de adevarata este vorba: "Prietenii raman prieteni, cei care nu raman....inseamna ca nu au fost!".

Ma reprezinta acele poze? Da, reprezinta situatia dintr-un anumit moment al vietii mele. Imi este dor de persoanele cu care apar in acele poze? Cu siguranta! Am momente in care stau si ma gandesc cu nostalgie la fete, am momente in care imi este dor de ele, am momente in care imi doresc sa mai stam impreuna la aceeasi masa sau pe aceeasi canapea, cum statea in primele luni ale prieteniei noastre si sa vorbim, sa povestim tot ceea ce ne trece prin cap fara a ne judeca una pe cealalta, si am momente cand imi doresc sa mai plang, sa rad, sa ma distrez si sa strabat cluburile si marea in lung si lat alaturi de ele. Cu siguranta imi este dor sa ma intrebe cineva "ti-ai luat canapea la Fratelli?" cand eu de fapt povestesc ca mi-am comandat canapea pentru sufragerie sau sa imi spuna cineva la 29 de ani cu 2 copii acasa "nu vrei sa ne oprim pe la mare?" cand noi de fapt plecasem sa ducem copiii la Braila si nu aveam la noi, decat hainutele cu care eram imbracate, sepcile pe cap si portofelele in buzunar. Dar toatea astea au fost. Nu stiu daca ele s-au schimbat cu ceva, nu stiu daca sunt fericite sau triste, nu stiu daca au iubiti sau nu. Eu ca si ele, nu vad decat niste poze pe facebook in care totul pare a fi minunat, fara a vedea o poza in care stau seara in canapea, in fata televizorului, singure, doar ele cu gandurile lor....pentru a-mi putea da seama daca sunt, sau nu, cu adevarat fericite si multumite de viata lor. Viata trece, iar noi avem (cred eu) tendinta de a ne maturiza si sper sincer ca asta s-a intamplat si cu ele. Sper ca o data cu trecerea timpului am devenit toate mai bune, mai docile, mai calme, mai sincere, mai fericite. Sper ca am invatat ce insemana cu adevarat cuvinte precum onoarea, prietenia, increderea.

Ca de obicei iar simt ca am vorbit mult (sau mai bine spus, am scris mult) si am iarasai un semntiment de deja-vu in care imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din ceea ce vreau sa spun si nici nu cred ca trebuie, in fond si la urma urmei, aici scriu pentru mine, despre mine si sentimenetele mele, dar cu toate astea….ma opresc aici.

Me, myself and I

Ce ciudata este viata! Ma uit la ultima postare si imi dau seama cat de deprimata eram, cat de rau ma simteam si cum nu vedeam nici o cale de iesire din situatia in care ma aflam. Nu stiu cum s-a intamplat (poate ca Dumnezeu ma iubeste pana la urma), dar am reusit sa trec si peste acele momente. Este incredibil cum in timp ce anumite persoane (majoritatea chiar) fug de singuratate atunci cand se vad intr-o situatie "delicata", iar eu tocmai atunci, in acele momente o caut cu disperare. Singuratatea este cea care ma ajuta sa vad lucrurile dintr-o singura perspectiva: "a mea", si este minunat sa poti din cand in cand sa iti vezi viata, deciziile, si sa-ti organizezi viitorul bazandu-te doar pe propriile tale sentimente, ganduri si trairi. Atunci cand esti inconjurat de anumite persoane este imposibil, ca acele persoane sa nu te influenteze, chiar daca acea influenta nu este resimtita pe moment, ea exista....la unii mai putin, la altii mai mult. Chiar daca iti spui "pe mine nu ma poate influenta nimeni", este gresit, in subconstientul tau sinapsele fac legatura si gandurile alea fulgeratoare de cateva milisecunde sau visurile alea tampite pe care le ai....de acolo se trag. Asa ca, m-am izolat de toata lumea (din nou), in stilul meu caracteristic, mi-am facut cea mai aspra analiza cu putinta si am ajuns la concluziile :
1. Oricat de mult il iubesc am nevoie de o pauza, am nevoie sa fiu eu cu mine, nu vreau sa fiu cu nimeni, nu vreau sa-mi tina nimeni "companie", nu vreau fetze false in jurul meu, nu ma vreau decat pe mine si daca o sa fie sa fim impreuna....o sa fim.
2. Nu vreau sa ma mai impotrivesc destinului!
3. Cand ceva nu merge, sau cand ceva ma face mai mult nefericita decat fericita, sau atunci cand renunt la mine prea mult ca sa fiu cu el, sau cand ajung sa fac compromisuri atat de mari, incat ceea ce devin nu ma mai reprezinta spun, STOP. Nu vreau sa uit de mine, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni pana acolo incat sa uit de lucrurile care ma caracterizeaza, care ma definesc, doar ca sa fiu buna pentru el. Cum pot fi buna pentru cineva daca nu mai sunt buna pentru mine? Si pana la urma, nu ar trebui sa ne iubim asa cum suntem?
Nu stiu ce o sa-mi rezerve viitorul, poate o sa formam iarasi un "noi", poate nu...dar stiu ca nu vreau sa ma mai "modelez" dupa nimeni. Am 30 de ani, pot face anumite compromisuri, dar nu-mi cere sa ma schimb in totalitate pentru tine....pentru ca nu pot, si nici nu vreau...te iubesc, dar pe mine ma iubesc mai mult.
Nu vreau sa caracterizez pe nimeni, nu vreau sa jignesc pe nimeni, nu vreau sa se supere nimeni pe mine, dar oare voi barbatii la cate lucruri care va caracterizeaza, care va definesc, ati fi dispusi sa renuntati si cat ati fi dispusi sa va schimbati ca sa ne fiti noua pe plac? Am auzit in ultimele 2 saptamani tot felul de scuze, de la: nu se aranjeaza, nu e tandra, nu merge in cluburi pana la: asta este, trebuie sa o accept asa cum este si mi se pare ciudat, pentru ca nici macar unul nu a spus "poate trebuie sa mai las si eu de la mine, poate trebuie sa ma schimb un pic, poate trebuie sa incep si eu sa fac compromisuri. Voi cate compromisuri ati face ca sa ne fiti noua pe plac? Cate lucruri ati schimba? Ai renunta la aroganta ca sa fi cu ea? Ai renunta la o seara de iesit cu baietii ca sa stai cu ea? Ai renunta la tunsoarea actuala, care ei nu-i place, doar ca sa-i faci ei pe plac?