Mii de ganduri, zeci de lacrimi,
o inima prea peticita ca sa mai simta si sfarsitul unei ere a sentimentelor.
Pun punct, ma scutur, ma ridic si plec pentru a ...irelevanta cata oara. Ma
indrept, ca de fiecare data la imaginea ce se reflecta in oginda. La ochii
tristi, goi si plini de lacrimi, la sufletul bun, la tot ce imi arata oglinda
de fiecare data, bun sau rau, fara menajamente, fara minciuni, fara manipulari
si fara omisiuni. Pare ca ma uit intr-o oglinda sparta in tot atatea cioburi ca
inima asta ce-mi pare iar straina si ce imi bate in piept de atatia ani.
Speranta dupa speranta, minciuna dupa minciuna, tradare dupa tradare,
manipulare dupa manipulare si nu mai caut vinovati. De data asta il vad clar
printre cioburile oglinzii, printre lacrimi. Il vad si nu mai poate fugi, nu se
mai poate ascunde, nu il mai las sa se ascunda. Ma vad! Nimeni nu ne greseste
mai tare decat ne gresim, noi. Nimeni nu ne dezamageste mai tare decat ne
dezamagim, noi. Nimeni nu ne minte, nu ne manipuleaza si nu ne tradeaza mai al
naibii de tare decat o facem, noi insine. As vrea sa arat spre ”el”, dar eu
sunt cea care i-am permis lui, “tradarea”. Tradarea unui ”el” m-a ajutat
intodeauna sa gasesc un nou “eu”! Da, suna stupid, dar acesta este adevarul pe
care imagine reflecatata in oglinda ni-l spune de fiecare data cand o vedem
dupa o ”cadere” si de ficare data este imaginea pe care o stergem rapid, precum
aburii pe care ii stergem de pe oglinda cand iesim dintr-o baie fierbinte.
Permitem ipocrizia altora doar pentru ca am invatat sa o acceptam pe a noastra
ca fiind ceva natural, ceva normal, ceva uzual si realizam prea tarziu ca masca
ipocriziei personale se reflecta in imaginea omului pe care il atragem si pe
care il urcam pe un piedestal dintr-o nevoie mult prea superficiala de ”doi”.
Nevoia apartenentei este mai afurisita decat nevoia imbratisarii reale de dupa
o seara salbatica de sex. Nevoia iubirii paleste in fata apartenentei si daca
ai noroc, sau ghinion, depinde de perspectiva din care priveste ”problema”
ajungem la gesala fatala de a ne indragosti de persoana total ”gresita” pentru
noi, iar surpriza nu apare nici macar atunci! Nu, nu, surpriza nu apare in
momentul in care te-ai indragostit de persoana care ti-a spus, ti-a cerut in mod
repetat sa nu te indragostesti de ”ea”/”el”. Surpiza apare in momentul in care
suferi dupa iluzia creata in mintea ta doritoare de ”apartenenta”, de ”doi”, de
dorinta de ”el”, desi el a sustinut tare si extrem de vocal ca ”nu te vrea”, ca
nu vrea o ”relatie” cu tine, dar partea disperata din tine de ”doi”, s-a
incapatanat, s-a facut ca nu aude si a ignorat toate semnele iminentei
”tradari”. El nu te vrea, nu pentru ca tu nu esti misto, marfa, minunata,
completa, complexa etc., nu, nu! Nu din acest motiv! El nu te vrea pentru ca
pur si simplu nu a vrut si nu vrea asta in momentul in care tu l-ai intalnit,
in momentul in care, ca o cretina, ca o tampita ai senzatia de cacat tu te
simti pregatita sa infrunti orice, dar realitatea este ca te-ai mintit atat de mult
si atat de des si atat de bine, incat habar nu ai ce vrei, ce poti sa duci si
ce anume iti doresti mai exact de la barbatul din fata ta. Singuratatea creeaza
iluzii manipulatoare, dorinte ascunse pe care in momentul aplicarii
”criteriilor de selectie”, dezechilibrati fiind la nivel hormonal, gresim si ne
manipulam propriul gand, cum ca ”el” este alesul, cand de fapt, realitatea
cruda este ca singura persoana pe care trebuie sa o alegi, sa o respecti si
caruia trebuie sa ii fii fidela fara drept de apel, care este alesul sau aleasa
ta (dupa caz), esti DOAR SI CHIAR, ”TU”!
