Mă nimeresc în fața ta și uit să mă prezint! Mă uit la tine și mă văd și simt tot ce tu simți. Ai zambetul fixat pe buze dar ochii cei mai triști și goi. Zâmbești și spui că totu-i bine, dar ochii tăi te mint, mă mint și-i văd. Oftezi și-ncepi a mă convinge, că viața mea nu-i ca a ta și eu nu știu ce înseamnă a trăi în ea. Ești calmă și ești răbdatoare, dar ochii iți țipă a durere. Ai vrea să urli, să trântești, să stai cu calm să povestești, dar nimeni nu te mai ascultă, căci viața ta e doar o...luptă. Te lupți cu tine să reziști, să faci tot ce poți tu mai bine, și stau neputincioasă și privesc, la lupta ce se dă în tine. Ai încetat de mult să lupți pentru iubiri nemuritoare, ai încetat de mult să speri în vise și iluzii trecătoare, tu doar trăiești și speri la viitoruri...viitoare. Te văd cum iți întorci privirea, te uiți la el, zâmbești, oftezi și speri. Speranța este arma ta, puterea iți este armură, ce ascund cu grijă și întelepciune dureri de mamă temătoare. Ești tu și el de ceva ani, iar lumea-i rea, distrugătoare și pare neîncăpătoare. Nu-i drept ca să te lupți cu lumea, copilul să îl integrezi, în viață și în societate, doar pentru că...nu e "perfect"! Și cine în viață hotărăște ce e sau nu perfect, tu știi? Perfectul tău este chiar el și tu esti tot ce el admiră. Alergi, te zbați, muncești și vrei, ca viața să îi dea speranță și oamenii să-i dea o șansă. A plâns în somn și te-ai speriat, l-ai mângaiat și l-ai pupat și îndată, el s-a și calmat. O seară din aceea este, în care "lumea" simți că te sufocă, în care tu te dezgolești în fața mea, a ta și-a noastră, căci eu sunt tu și tu ești...eu.
